Satul se identifică, în esenţă, cu constituirea societăţii şi a civilizaţiei umane, este locul unde s-a născut cultura, unde se conservă şi supravieţuiesc valori şi tradiţii puternice ce se cer descoperite, puse în lumină şi păstrate. Nici nu se poate concepe o analiză a satului ca sistem social, ca tip de civilizaţie, fără să se ia în considerare cultura sa, căci prin cultura sa, universul sătesc a devenit un mediu specific de existenţă, diferenţiindu-se de celelalte universuri sociale.
Momente importante în dezvoltarea sistemului educaţional pentru adulţii din spaţiul rural românesc.
Istoriceşte vorbind, avem exemple concrete, atât pe plan naţional cât şi universal, a rolului pe care cultura şi educaţia l-a avut în ridicarea conştiinţei poporului, în dezvoltarea tuturor domeniilor economice şi politice. Ieşirea din crizele socio-politice în care se găsea poporul român la sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX, este mărturie a ceea ce a reprezentat educaţia prin cultură în rândul maselor. Principala problemă şi poate cea mai gravă a societăţii româneşti era chestiunea ţărănească 1, care în scurt timp devine chestiune culturală, pentru a cărei rezolvare, educaţia devine cel mai eficient mijloc care va ajuta ţăranul să se ridice la înţelegerea menirii şi drepturilor lui prin cultură.
Un moment strălucit în dezvoltarea culturii şi a educaţiei adulţilor în mediul rural, îl constituie „lucrarea” înfăptuită de Spiru Haret, ministru şi „actor social”, care a realizat ceea ce astăzi încercăm să recuperăm sau să repunem în funcţie: şcoli de adulţi, cercuri culturale, biblioteci populare, şezători săteşti, teatru sătesc etc. Revistele din epoca Haret – în lipsa tehnologiilor de astăzi – jucau un rol cultural real (cu totul altul decât cel al multor reviste de azi) şi fundamentau acţiunea de culturalizare a maselor. Statutul învăţătorului sătesc – promovat de spiritul haretian – fundamenta principiul misiunii sociale a şcolii şi a cadrelor didactice în general. S-a dezvoltat teoria şcolii pentru viaţă, inseparabilă de problemele generale ale societăţii, inclusiv de educaţia permanentă, de învăţarea socială continuă…
Un alt moment important pentru destinul educaţional al satelor româneşti actuale este reprezentat de activitatea marelui istoric, Nicolae Iorga. Trecând dincolo de funcţiile şcolii, „care-l ţine pe om puţini ani din viaţă…”, Nicolae Iorga a gândit la crearea unor instituţii prin care şcoala să fie continuată, căutând să facă educaţie mulţimii pe mai multe căi posibile: presă, literatură, teatru, bibliotecă, conferinţe, muzee, expoziţii, întreceri artistice, universităţi populare, societăţi de cultură. Iorga a oferit românilor propriul exemplu, organizând sute de secţii ale Ligii Culturale în sate, cămine culturale, manifestări culturale variate, concursuri meşteşugăreşti – pentru a promova arta populară – formaţii şi întreceri de sport popular, coruri săteşti etc.
1 La sfârşitul secolului al XIX-lea problema ţărănească se agrava, devenind principala problemă a societăţii româneşti: România, prin specificul dezvoltării ei anterioare, prezenta un peisaj economic dominat de agricultură – 75% din venitul naţional era realizat de această ramură şi 80% din populaţia ţării era ocupată cu îndeletniciri agro-zootehnice. Introducerea unor inovaţii tehnice în agricultură, necesita şi forţe de muncă care trebuia să deţină un mijloc de cunoştinţe. Cultura devenea astfel, în concepţia multor savanţi ai epocii, principalul factor de ridicare a ţărănimii din “civilizaţia uşoară” în care se găsea spre culmile unei civilizaţii formate din ţărani care trebuie să vadă, să înţeleagă, să ştie ce voiesc.
Tradiţii româneşti privind educaţia adulţilor în mediul rural
Satul se identifică, în esenţă, cu constituirea societăţii şi a civilizaţiei umane, este locul unde s-a născut cultura, unde se conservă şi supravieţuiesc valori şi tradiţii puternice ce se cer descoperite, puse în lumină şi păstrate. Nici nu se poate concepe o analiză a satului ca sistem social, ca tip de civilizaţie, fără să se ia în considerare cultura sa, căci prin cultura sa, universul sătesc a devenit un mediu specific de existenţă, diferenţiindu-se de celelalte universuri sociale.
Momente importante în dezvoltarea sistemului educaţional pentru adulţii din spaţiul rural românesc.
Istoriceşte vorbind, avem exemple concrete, atât pe plan naţional cât şi universal, a rolului pe care cultura şi educaţia l-a avut în ridicarea conştiinţei poporului, în dezvoltarea tuturor domeniilor economice şi politice. Ieşirea din crizele socio-politice în care se găsea poporul român la sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX, este mărturie a ceea ce a reprezentat educaţia prin cultură în rândul maselor. Principala problemă şi poate cea mai gravă a societăţii româneşti era chestiunea ţărănească 1, care în scurt timp devine chestiune culturală, pentru a cărei rezolvare, educaţia devine cel mai eficient mijloc care va ajuta ţăranul să se ridice la înţelegerea menirii şi drepturilor lui prin cultură.
Un moment strălucit în dezvoltarea culturii şi a educaţiei adulţilor în mediul rural, îl constituie „lucrarea” înfăptuită de Spiru Haret, ministru şi „actor social”, care a realizat ceea ce astăzi încercăm să recuperăm sau să repunem în funcţie: şcoli de adulţi, cercuri culturale, biblioteci populare, şezători săteşti, teatru sătesc etc. Revistele din epoca Haret – în lipsa tehnologiilor de astăzi – jucau un rol cultural real (cu totul altul decât cel al multor reviste de azi) şi fundamentau acţiunea de culturalizare a maselor. Statutul învăţătorului sătesc – promovat de spiritul haretian – fundamenta principiul misiunii sociale a şcolii şi a cadrelor didactice în general. S-a dezvoltat teoria şcolii pentru viaţă, inseparabilă de problemele generale ale societăţii, inclusiv de educaţia permanentă, de învăţarea socială continuă…
Un alt moment important pentru destinul educaţional al satelor româneşti actuale este reprezentat de activitatea marelui istoric, Nicolae Iorga. Trecând dincolo de funcţiile şcolii, „care-l ţine pe om puţini ani din viaţă…”, Nicolae Iorga a gândit la crearea unor instituţii prin care şcoala să fie continuată, căutând să facă educaţie mulţimii pe mai multe căi posibile: presă, literatură, teatru, bibliotecă, conferinţe, muzee, expoziţii, întreceri artistice, universităţi populare, societăţi de cultură. Iorga a oferit românilor propriul exemplu, organizând sute de secţii ale Ligii Culturale în sate, cămine culturale, manifestări culturale variate, concursuri meşteşugăreşti – pentru a promova arta populară – formaţii şi întreceri de sport popular, coruri săteşti etc.
1 La sfârşitul secolului al XIX-lea problema ţărănească se agrava, devenind principala problemă a societăţii româneşti: România, prin specificul dezvoltării ei anterioare, prezenta un peisaj economic dominat de agricultură – 75% din venitul naţional era realizat de această ramură şi 80% din populaţia ţării era ocupată cu îndeletniciri agro-zootehnice. Introducerea unor inovaţii tehnice în agricultură, necesita şi forţe de muncă care trebuia să deţină un mijloc de cunoştinţe. Cultura devenea astfel, în concepţia multor savanţi ai epocii, principalul factor de ridicare a ţărănimii din “civilizaţia uşoară” în care se găsea spre culmile unei civilizaţii formate din ţărani care trebuie să vadă, să înţeleagă, să ştie ce voiesc.
