Mircea Cărtărescu, Levantul, Humanitas, Bucureşti, 2009

O scenă-rapel în Levantul e reprezentarea portului Giurgiu, construită cu ocazia întâlnirii acolo a eroilor revoluţionari ai epopeii. Cărtărescu însuşi, urmând să ajungă şi el erou în propria-i epopee după ce Manoil, personajul său alter-ego, îl va trage de jiletcă în maşina de scris, vede oraşul din nacela zepelinului inventat şi condus de Leonidas Antropofagul, a cărei soţie e omoloaga lui Leonida cel originar, caragialian. Şocul pe care îl suferă gloata adunată în târg la vederea maşinii zburătoare e pe măsura celui pe care la, în cazul lui Ion Barbu, aceasta îl suferea la vederea caicului. Zepelinul le aduce, creaturilor de hârtie din lumea aceasta alcătuită din hârtie şi cerneală, conform convenţiei, însuşi zeul. La fel ca Nastratinul lui Barbu, nici Cărtărescu nu le va putea vorbi, însă ne va reproduce „gândul său”, ceea ce ar fi vrut să le spună dacă ipoteza comunicării nu ar fi fost anulată din start. Mai mult, Ampotrofagul va decupa printr-un procedeu fotografic bucata de cer cu zepellinul, pentru a şterge episodul din memoria publicului şi a-l învălui în mit. Prin spărtură, dacă mai era nevoie să spunem, se va putea zări o clipă ochiul de Dumnezeu al Auctorelui Cărtărescu. Omniprezent carevasăzică.

Citește tot>>

Alchimia spaţiilor imaginare (II)

Mircea Cărtărescu, Levantul, Humanitas, Bucureşti, 2009

O scenă-rapel în Levantul e reprezentarea portului Giurgiu, construită cu ocazia întâlnirii acolo a eroilor revoluţionari ai epopeii. Cărtărescu însuşi, urmând să ajungă şi el erou în propria-i epopee după ce Manoil, personajul său alter-ego, îl va trage de jiletcă în maşina de scris, vede oraşul din nacela zepelinului inventat şi condus de Leonidas Antropofagul, a cărei soţie e omoloaga lui Leonida cel originar, caragialian. Şocul pe care îl suferă gloata adunată în târg la vederea maşinii zburătoare e pe măsura celui pe care la, în cazul lui Ion Barbu, aceasta îl suferea la vederea caicului. Zepelinul le aduce, creaturilor de hârtie din lumea aceasta alcătuită din hârtie şi cerneală, conform convenţiei, însuşi zeul. La fel ca Nastratinul lui Barbu, nici Cărtărescu nu le va putea vorbi, însă ne va reproduce „gândul său”, ceea ce ar fi vrut să le spună dacă ipoteza comunicării nu ar fi fost anulată din start. Mai mult, Ampotrofagul va decupa printr-un procedeu fotografic bucata de cer cu zepellinul, pentru a şterge episodul din memoria publicului şi a-l învălui în mit. Prin spărtură, dacă mai era nevoie să spunem, se va putea zări o clipă ochiul de Dumnezeu al Auctorelui Cărtărescu. Omniprezent carevasăzică.

Citește tot>>

Postat de pe data de 12 apr., 2010 in categoria Recenzii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 183 ori.

Publica un raspuns