Mai degrabă un volum de poeme în proză decât un roman, aşa cum îl intitulează autorul, e cartea de debut a reghineanului Sorin Pui – S-au deschis cerurile, Editura trei, 2009. Aglutinante, interminabile,  alimentate de o subiectivitate densă şi dinamizate de o locvacitate neobosită, poemele lui sunt construite din notaţia stărilor acute, înregistrând cu febrilitate fluxul emoţiilor şi trecându-l printr-un registru nostalgic-meditativ . Meditaţiile lui Sorin Pui sunt monologuri euforice, în care propria interioritate e dezvăluită cu fervoare, în cadre pline de plasticitate din care nu lipseşte o anume picturalitate a imaginilor. Nu lipseşte nici un evident dramatism al discursului, pentru că la Sorin Pui scrisul ţine în mod fatal de o urgenţă a stărilor şi de caracterul traumatic al unor experienţe.

Un filon esenţial al cărţii este acela erotic, iar explorările sexualităţii, intens senzoriale şi simbolice, se produc pe fundalul imposibilităţii posesiei totale, al despărţirii de iubită. De iubită, în condiţiile în care în viaţa eului pe care Sorin Pui îl pune sub microscopul textului sunt două femei, una pe care o iubeşte şi alta care îl iubeşte…  „după două zile de nevedere sunt pietrificat, mă simt sleit, stors de putere şi incapabil să zâmbesc .” Textele se hrănesc din potenţialul creator al traumei, din eşec sau dezamăgire, din neîmplinire, construindu-se ca nişte spaţii alternative, compensatorii, ale recompunerii trecutului.   Miza scriiturii lui Sorin Pui e tocmai această recompunere, care e şi una a sinelui, din detaliile disparate ale memoriei subiective. O dată cu ea, textele sondează caracterul general al stărilor, încercând să descopere esenţialitatea situaţiilor trăite. Încercând să înţeleagă resorturile dorinţei, autorul notează, câteva rânduri mai jos, într-o lamentaţie uşor stridentă: „Doamne, mi-e dor de ea, vai cât mi-e de dor… mă gândesc că doar pentru că nu e a mea, că e doar aşa, din când în când a mea, sufăr atât de tare… căci doar ceea ce îţi lipseşte îşi doreşti, o vreau şi cu cât nu o am şi nu e alături de mine cu atât o doresc mai tare, cu atât îmi lipseşte clipă de clipă .” Din propria interioritate, discursul saltă într-o retorică gnomică, filosofică, speculând asupra sensurilor ultime ale lucrurilor şi reuşind, nu de puţine ori, să construiască formulări şi sintagme inedite.

Citește tot>>

Aventuri în propria interioritate

Mai degrabă un volum de poeme în proză decât un roman, aşa cum îl intitulează autorul, e cartea de debut a reghineanului Sorin Pui – S-au deschis cerurile, Editura trei, 2009. Aglutinante, interminabile,  alimentate de o subiectivitate densă şi dinamizate de o locvacitate neobosită, poemele lui sunt construite din notaţia stărilor acute, înregistrând cu febrilitate fluxul emoţiilor şi trecându-l printr-un registru nostalgic-meditativ . Meditaţiile lui Sorin Pui sunt monologuri euforice, în care propria interioritate e dezvăluită cu fervoare, în cadre pline de plasticitate din care nu lipseşte o anume picturalitate a imaginilor. Nu lipseşte nici un evident dramatism al discursului, pentru că la Sorin Pui scrisul ţine în mod fatal de o urgenţă a stărilor şi de caracterul traumatic al unor experienţe.

Un filon esenţial al cărţii este acela erotic, iar explorările sexualităţii, intens senzoriale şi simbolice, se produc pe fundalul imposibilităţii posesiei totale, al despărţirii de iubită. De iubită, în condiţiile în care în viaţa eului pe care Sorin Pui îl pune sub microscopul textului sunt două femei, una pe care o iubeşte şi alta care îl iubeşte…  „după două zile de nevedere sunt pietrificat, mă simt sleit, stors de putere şi incapabil să zâmbesc .” Textele se hrănesc din potenţialul creator al traumei, din eşec sau dezamăgire, din neîmplinire, construindu-se ca nişte spaţii alternative, compensatorii, ale recompunerii trecutului.   Miza scriiturii lui Sorin Pui e tocmai această recompunere, care e şi una a sinelui, din detaliile disparate ale memoriei subiective. O dată cu ea, textele sondează caracterul general al stărilor, încercând să descopere esenţialitatea situaţiilor trăite. Încercând să înţeleagă resorturile dorinţei, autorul notează, câteva rânduri mai jos, într-o lamentaţie uşor stridentă: „Doamne, mi-e dor de ea, vai cât mi-e de dor… mă gândesc că doar pentru că nu e a mea, că e doar aşa, din când în când a mea, sufăr atât de tare… căci doar ceea ce îţi lipseşte îşi doreşti, o vreau şi cu cât nu o am şi nu e alături de mine cu atât o doresc mai tare, cu atât îmi lipseşte clipă de clipă .” Din propria interioritate, discursul saltă într-o retorică gnomică, filosofică, speculând asupra sensurilor ultime ale lucrurilor şi reuşind, nu de puţine ori, să construiască formulări şi sintagme inedite.

Citește tot>>

Postat de pe data de 12 apr., 2010 in categoria Recenzii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 703 ori.

Publica un raspuns