Slăbiciunea, durerile, confuzia pe care ţi-o dă temperatura nu le-am putut niciodată distinge de excitaţia provocată de lectura neîntreruptă. A nu fi obligat la nimic și a putea citi tot timpul era cea mai dulce dintre libertăți”, scrie Nicolae Manolescu în primele pagini ale eseului de confesiuni autobiografice care pare a fi Cititul şi scrisul. E o frază care închide în ea, oricât de inaparent, un principiu generativ al notaţiei pe eficienţa căruia criticul şi-a dezvoltat stilul celebru al volumelor de Teme. O fervoare a investigaţiei stărilor subiective, o pasiune a arhivării unei întregi genealogii senzoriale a lecturii stau la originea unei scriituri ce mizează pe familiaritate şi pe seducţie, atrăgându-şi cititorul într-o convenţie a confidenţei regizate. Regia e punctul forte al întâlnirii cu Nicolae Manolescu în Cititul şi scrisul. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării, chiar dacă aparenţele ar indica o spontaneitate orală a notaţiei. Episoadele pe care cartea le developează sunt ordonate de o strategie bine echilibrată, ca într-un adevărat scenariu iniţiatic cu finalităţi multiple. Dar suprafaţa textului e impecabil de calmă şi povestea evoluează neted, oarecum previzibil, revenind mereu, aproape didactic, la temele anunţate şi la metamorfozele lor. Ca şi fraza citată mai devreme, întreaga carte poate fi parcursă, de la un capăt la celălalt şi-n ambele direcţii, ca o apologie a lecturii şi a pasiunii pentru cărţi, din care colecţionarii de aforisme pot extrage fişe lungi de expresii memorabile ce au proprietatea de a fi uşor decupate şi lipite apoi în ansamble inedite, ca într-un puzzle ce permite deformarea plastică a bucăţilor. Un discurs prietenos, de o amabilitate şi o tandreţe desăvârşită haşurează profilul criticului cu majusculă de a cărui autoritate fac abuz şi astăzi manualele şcolare.

Citește tot>>

Cititul şi scrisul sau despre fascinaţia iniţierii în literatură

Slăbiciunea, durerile, confuzia pe care ţi-o dă temperatura nu le-am putut niciodată distinge de excitaţia provocată de lectura neîntreruptă. A nu fi obligat la nimic și a putea citi tot timpul era cea mai dulce dintre libertăți”, scrie Nicolae Manolescu în primele pagini ale eseului de confesiuni autobiografice care pare a fi Cititul şi scrisul. E o frază care închide în ea, oricât de inaparent, un principiu generativ al notaţiei pe eficienţa căruia criticul şi-a dezvoltat stilul celebru al volumelor de Teme. O fervoare a investigaţiei stărilor subiective, o pasiune a arhivării unei întregi genealogii senzoriale a lecturii stau la originea unei scriituri ce mizează pe familiaritate şi pe seducţie, atrăgându-şi cititorul într-o convenţie a confidenţei regizate. Regia e punctul forte al întâlnirii cu Nicolae Manolescu în Cititul şi scrisul. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării, chiar dacă aparenţele ar indica o spontaneitate orală a notaţiei. Episoadele pe care cartea le developează sunt ordonate de o strategie bine echilibrată, ca într-un adevărat scenariu iniţiatic cu finalităţi multiple. Dar suprafaţa textului e impecabil de calmă şi povestea evoluează neted, oarecum previzibil, revenind mereu, aproape didactic, la temele anunţate şi la metamorfozele lor. Ca şi fraza citată mai devreme, întreaga carte poate fi parcursă, de la un capăt la celălalt şi-n ambele direcţii, ca o apologie a lecturii şi a pasiunii pentru cărţi, din care colecţionarii de aforisme pot extrage fişe lungi de expresii memorabile ce au proprietatea de a fi uşor decupate şi lipite apoi în ansamble inedite, ca într-un puzzle ce permite deformarea plastică a bucăţilor. Un discurs prietenos, de o amabilitate şi o tandreţe desăvârşită haşurează profilul criticului cu majusculă de a cărui autoritate fac abuz şi astăzi manualele şcolare.

Citește tot>>

Postat de pe data de 12 apr., 2010 in categoria Recenzii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 271 ori.

Publica un raspuns