În forma ei iniţială, de nuvelă, Întâlnirea Gabrielei Adameşteanu era modelată de perspectivă implicită a confruntării cu cenzura politică. Întreaga substanţă epică trădează tentaţia de a spune mai mult decât rândurile o fac în mod manifest. Tema în sine, a exilatului întors în patria lui devenită străină, trăind o dramatică experienţă a inadaptării, a alienării, ce se amplifică pe fondul pulsatil al unui psihic cu accente paranoice pretindea, în perioada în care nuvela urma să fie publicată, multă grijă şi suficiente rezerve. Dar Gabriela Adameşteanu a ştiut să profite tocmai pe seama acestor interdicţii, a acestor iminenţe tabuizate ale epicului. Ea a dezvoltat o estetică a omisiunii intenţionate, a ezitării pe jumătate trucate, care a precipitat de fapt registrele narative, licitând cu subtilitate un metatext lizibil dar, în acelaşi timp, destinat să sporească, prin poetica lui nedeclarată, tensiunea epică. E, desigur, o metodă susţinută şi de natura ambiguă a personajelor în sine: toată şederea în România comunistă a Exilatului întors e trăită într-o stare de conştienţă slăbită, într-o luciditate precară, parazitată de flash-uri ale subconştientului şi învăluită într-o neputinţă kafkiană de a distinge evidentul situaţiilor. Ceea ce cititorii sunt determinaţi să bănuiască, de pildă că şederea în sine e aranjată de Securitate, că vărul cel binevoitor, Victor, e un pion a cărui bunăvoinţă neobişnuită fardează rolul lui clandestin de a gestiona periplul românesc al Exilatului, de a-i filtra întâlnirile şi de a-i veghea până şi somnul, e tocmai ceea ce pentru personaj e neverosimil, de neînchipuit. Întreaga lui perspectivă asupra lumii şi timpului pe care vrea să le recupereze şi, implicit, asupra propriului sine, e contorsionată de un fel de incomprehensibilitate cronică. Aceasta derivă, fireşte, din alienarea, dar şi din predispoziţia lui psihică pentru himeric, pentru ambiguitatea structurală a existenţei. Întoarcerea în patrie, care pare de la început nemotivată, un act ininstinctiv, pe care nici el însuşi nu şi-l poate explica, e a unui Ulise, dar unu Ulise devenit strigoi, un străin din altă lume pentru care revenirea e de fapt o aventură cu iz de katabază orfică condamnată ratării. Nici Orfeul confuz al Gabrielei Adameşteanu nu mai e un erou salvator şi autosalvator, ci un Don Quijote tragic şi nici Euridice nu se mai lasă înviată. În ipoteza nuvelei, ea, dragostea pierdută, lăsată în urmă în infernul comunist, s-a stins după o viaţă trăită în umbra iubirii neîmplinite. Ea şi este, de fapt, marea absentă a Întâlnirii, cheia pierdută definitiv. Poate chiar argumentul adevărat, nemărturisit nici măcar lui însuşi, al întoarcerii eroului.
Cronica unei întâlniri ratate
În forma ei iniţială, de nuvelă, Întâlnirea Gabrielei Adameşteanu era modelată de perspectivă implicită a confruntării cu cenzura politică. Întreaga substanţă epică trădează tentaţia de a spune mai mult decât rândurile o fac în mod manifest. Tema în sine, a exilatului întors în patria lui devenită străină, trăind o dramatică experienţă a inadaptării, a alienării, ce se amplifică pe fondul pulsatil al unui psihic cu accente paranoice pretindea, în perioada în care nuvela urma să fie publicată, multă grijă şi suficiente rezerve. Dar Gabriela Adameşteanu a ştiut să profite tocmai pe seama acestor interdicţii, a acestor iminenţe tabuizate ale epicului. Ea a dezvoltat o estetică a omisiunii intenţionate, a ezitării pe jumătate trucate, care a precipitat de fapt registrele narative, licitând cu subtilitate un metatext lizibil dar, în acelaşi timp, destinat să sporească, prin poetica lui nedeclarată, tensiunea epică. E, desigur, o metodă susţinută şi de natura ambiguă a personajelor în sine: toată şederea în România comunistă a Exilatului întors e trăită într-o stare de conştienţă slăbită, într-o luciditate precară, parazitată de flash-uri ale subconştientului şi învăluită într-o neputinţă kafkiană de a distinge evidentul situaţiilor. Ceea ce cititorii sunt determinaţi să bănuiască, de pildă că şederea în sine e aranjată de Securitate, că vărul cel binevoitor, Victor, e un pion a cărui bunăvoinţă neobişnuită fardează rolul lui clandestin de a gestiona periplul românesc al Exilatului, de a-i filtra întâlnirile şi de a-i veghea până şi somnul, e tocmai ceea ce pentru personaj e neverosimil, de neînchipuit. Întreaga lui perspectivă asupra lumii şi timpului pe care vrea să le recupereze şi, implicit, asupra propriului sine, e contorsionată de un fel de incomprehensibilitate cronică. Aceasta derivă, fireşte, din alienarea, dar şi din predispoziţia lui psihică pentru himeric, pentru ambiguitatea structurală a existenţei. Întoarcerea în patrie, care pare de la început nemotivată, un act ininstinctiv, pe care nici el însuşi nu şi-l poate explica, e a unui Ulise, dar unu Ulise devenit strigoi, un străin din altă lume pentru care revenirea e de fapt o aventură cu iz de katabază orfică condamnată ratării. Nici Orfeul confuz al Gabrielei Adameşteanu nu mai e un erou salvator şi autosalvator, ci un Don Quijote tragic şi nici Euridice nu se mai lasă înviată. În ipoteza nuvelei, ea, dragostea pierdută, lăsată în urmă în infernul comunist, s-a stins după o viaţă trăită în umbra iubirii neîmplinite. Ea şi este, de fapt, marea absentă a Întâlnirii, cheia pierdută definitiv. Poate chiar argumentul adevărat, nemărturisit nici măcar lui însuşi, al întoarcerii eroului.
