Gabriela Adameşteanu, Întâlnirea, Editura Polirom, Bucureşti, 2007

În forma ei iniţială, de nuvelă, Întâlnirea Gabrielei Adameşteanu era modelată de perspectivă implicită a confruntării cu cenzura politică. Întreaga substanţă epică trădează tentaţia de a spune mai mult decât rândurile o fac în mod manifest. Tema în sine, a exilatului întors în patria lui devenită străină, trăind o dramatică experienţă a inadaptării, a alienării, ce se amplifică pe fondul pulsatil al unui psihic cu accente paranoice pretindea, în perioada în care nuvela urma să fie publicată, multă grijă şi suficiente rezerve. Dar Gabriela Adameşteanu a ştiut să profite tocmai pe seama acestor interdicţii, a acestor iminenţe tabuizate ale epicului. Ea a dezvoltat o estetică a omisiunii intenţionate, a ezitării pe jumătate trucate, care a precipitat de fapt registrele narative, licitând cu subtilitate un metatext lizibil dar, în acelaşi timp, destinat să sporească,  prin poetica lui nedeclarată, tensiunea epică. E, desigur, o metodă susţinută şi de natura ambiguă a personajelor în sine: toată şederea în România comunistă a Exilatului întors e trăită într-o stare de conştienţă slăbită, într-o luciditate precară, parazitată de flash-uri ale subconştientului şi învăluită într-o neputinţă kafkiană de a distinge evidentul situaţiilor. Ceea ce cititorii sunt determinaţi să bănuiască, de pildă că şederea în sine e aranjată de Securitate, că vărul cel binevoitor, Victor, e un pion a cărui bunăvoinţă neobişnuită fardează rolul lui clandestin de a gestiona periplul românesc al Exilatului, de a-i filtra întâlnirile şi de a-i veghea până şi somnul, e tocmai ceea ce pentru personaj e neverosimil, de neînchipuit. Întreaga lui perspectivă asupra lumii şi timpului pe care vrea să le recupereze şi, implicit, asupra propriului sine, e contorsionată de un fel de incomprehensibilitate cronică. Aceasta derivă, fireşte, din alienarea, dar şi din predispoziţia lui psihică pentru himeric, pentru ambiguitatea structurală a existenţei. Întoarcerea în patrie, care pare de la început nemotivată, un act ininstinctiv, pe care nici el însuşi nu şi-l poate explica, e a unui Ulise, dar unu Ulise devenit strigoi, un străin din altă lume pentru care revenirea e de fapt o aventură cu iz de katabază orfică  condamnată ratării.  Nici Orfeul confuz al Gabrielei Adameşteanu nu mai e un erou salvator  şi autosalvator, ci un Don Quijote tragic şi nici Euridice nu se mai lasă înviată. În ipoteza nuvelei, ea, dragostea pierdută, lăsată în urmă în infernul comunist, s-a stins după o viaţă trăită în umbra iubirii neîmplinite. Ea şi este, de fapt, marea absentă a Întâlnirii, cheia pierdută definitiv. Poate chiar argumentul adevărat, nemărturisit nici măcar lui însuşi, al întoarcerii eroului.

Citește tot>>

Cronica unei întâlniri ratate

Gabriela Adameşteanu, Întâlnirea, Editura Polirom, Bucureşti, 2007

În forma ei iniţială, de nuvelă, Întâlnirea Gabrielei Adameşteanu era modelată de perspectivă implicită a confruntării cu cenzura politică. Întreaga substanţă epică trădează tentaţia de a spune mai mult decât rândurile o fac în mod manifest. Tema în sine, a exilatului întors în patria lui devenită străină, trăind o dramatică experienţă a inadaptării, a alienării, ce se amplifică pe fondul pulsatil al unui psihic cu accente paranoice pretindea, în perioada în care nuvela urma să fie publicată, multă grijă şi suficiente rezerve. Dar Gabriela Adameşteanu a ştiut să profite tocmai pe seama acestor interdicţii, a acestor iminenţe tabuizate ale epicului. Ea a dezvoltat o estetică a omisiunii intenţionate, a ezitării pe jumătate trucate, care a precipitat de fapt registrele narative, licitând cu subtilitate un metatext lizibil dar, în acelaşi timp, destinat să sporească,  prin poetica lui nedeclarată, tensiunea epică. E, desigur, o metodă susţinută şi de natura ambiguă a personajelor în sine: toată şederea în România comunistă a Exilatului întors e trăită într-o stare de conştienţă slăbită, într-o luciditate precară, parazitată de flash-uri ale subconştientului şi învăluită într-o neputinţă kafkiană de a distinge evidentul situaţiilor. Ceea ce cititorii sunt determinaţi să bănuiască, de pildă că şederea în sine e aranjată de Securitate, că vărul cel binevoitor, Victor, e un pion a cărui bunăvoinţă neobişnuită fardează rolul lui clandestin de a gestiona periplul românesc al Exilatului, de a-i filtra întâlnirile şi de a-i veghea până şi somnul, e tocmai ceea ce pentru personaj e neverosimil, de neînchipuit. Întreaga lui perspectivă asupra lumii şi timpului pe care vrea să le recupereze şi, implicit, asupra propriului sine, e contorsionată de un fel de incomprehensibilitate cronică. Aceasta derivă, fireşte, din alienarea, dar şi din predispoziţia lui psihică pentru himeric, pentru ambiguitatea structurală a existenţei. Întoarcerea în patrie, care pare de la început nemotivată, un act ininstinctiv, pe care nici el însuşi nu şi-l poate explica, e a unui Ulise, dar unu Ulise devenit strigoi, un străin din altă lume pentru care revenirea e de fapt o aventură cu iz de katabază orfică  condamnată ratării.  Nici Orfeul confuz al Gabrielei Adameşteanu nu mai e un erou salvator  şi autosalvator, ci un Don Quijote tragic şi nici Euridice nu se mai lasă înviată. În ipoteza nuvelei, ea, dragostea pierdută, lăsată în urmă în infernul comunist, s-a stins după o viaţă trăită în umbra iubirii neîmplinite. Ea şi este, de fapt, marea absentă a Întâlnirii, cheia pierdută definitiv. Poate chiar argumentul adevărat, nemărturisit nici măcar lui însuşi, al întoarcerii eroului.

Citește tot>>

Postat de pe data de 12 apr., 2010 in categoria Recenzii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 132 ori.

Publica un raspuns