O istorie literară mai curând virtuală decât factuală, precipitată de un principiu anexionist radical şi de o deconstrucţie voioasă a precauţiilor uzuale asociate conceptului de literaritate, scrie, de-a lungul şi de-a latul unui op de 800 de pagini, Mihail Diaconescu (Istoria literaturii dacoromane, Editura Alcor Edimpex, Bucureşti, 1999). Dacă ideea de bază a cărţii – extinderea viziunii asupra începuturilor literaturii române prin „descoperirea” unei vârste „străromâne”, anterioare limbii, dar şi conştiinţei naţionale, nu e la prima ei tinereţe, ci chiar în apogeul unei cariere „ilustre”,incluzându-l, de pildă, pe Gabriel Ţepelea (de altfel citat de Mihail Diaconescu), se poate spune că metoda de cercetare, cu criteriile şi argumentaţia sa, e împinsă la extremă într-un mod absolut fără precedent.

„Performanţa” metodei se vede cu uşurinţă: literatura şi istoria literară izbutesc să o ia înaintea apariţiei limbii, dar şi a poporului propriu-zis, trecând într-un regim stihial,dincolo de orice tip de determinisme, mai ales de cele de ordin estetic. Dar nu doar cultura şi literatura par să-i fi precedat pe români ci însăşi spiritualitatea românească trebuie, în ipoteza Istoriei… lui Diaconescu, să fi pre-existat. Ori, atâta vreme cât criteriul limbii îşi încetează operabilitatea, fruntariile trecutului o iau la goană, confundându-se doar cu limitele imaginaţiei. Unicul criteriu rămâne cel geografic, fiindcă istoria literară devine istoria locului şi, pe cale de consecinţă, în „lista” de creatori literari intră, din acest moment, toţi strămoşii care se perindă în acest areal balcanic „multicultural” şi îndeplinesc condiţia de a fi scris (sau de a se putea presupune că ar fi scris) pe teritoriul românesc de astăzi.

Citește tot>>

Dacoromanii şi literatura

O istorie literară mai curând virtuală decât factuală, precipitată de un principiu anexionist radical şi de o deconstrucţie voioasă a precauţiilor uzuale asociate conceptului de literaritate, scrie, de-a lungul şi de-a latul unui op de 800 de pagini, Mihail Diaconescu (Istoria literaturii dacoromane, Editura Alcor Edimpex, Bucureşti, 1999). Dacă ideea de bază a cărţii – extinderea viziunii asupra începuturilor literaturii române prin „descoperirea” unei vârste „străromâne”, anterioare limbii, dar şi conştiinţei naţionale, nu e la prima ei tinereţe, ci chiar în apogeul unei cariere „ilustre”,incluzându-l, de pildă, pe Gabriel Ţepelea (de altfel citat de Mihail Diaconescu), se poate spune că metoda de cercetare, cu criteriile şi argumentaţia sa, e împinsă la extremă într-un mod absolut fără precedent.

„Performanţa” metodei se vede cu uşurinţă: literatura şi istoria literară izbutesc să o ia înaintea apariţiei limbii, dar şi a poporului propriu-zis, trecând într-un regim stihial,dincolo de orice tip de determinisme, mai ales de cele de ordin estetic. Dar nu doar cultura şi literatura par să-i fi precedat pe români ci însăşi spiritualitatea românească trebuie, în ipoteza Istoriei… lui Diaconescu, să fi pre-existat. Ori, atâta vreme cât criteriul limbii îşi încetează operabilitatea, fruntariile trecutului o iau la goană, confundându-se doar cu limitele imaginaţiei. Unicul criteriu rămâne cel geografic, fiindcă istoria literară devine istoria locului şi, pe cale de consecinţă, în „lista” de creatori literari intră, din acest moment, toţi strămoşii care se perindă în acest areal balcanic „multicultural” şi îndeplinesc condiţia de a fi scris (sau de a se putea presupune că ar fi scris) pe teritoriul românesc de astăzi.

Citește tot>>

Postat de pe data de 12 apr., 2010 in categoria Recenzii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 133 ori.

Publica un raspuns