Feţele tăcerii, publicat la Cartea Românească în 1974 şi laureat în acelaşi an cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România, îl consacră pe Buzura ca un prozator cu vocaţia investigaţiei, căutând cu febrilitate echilibrul unor dileme morale acute, dar care sunt, finalmente, întinse pe masa echivocului şi a relativităţii, o masă la care nu există loc pentru subiectivismul unor tranşări categorice. Buzura e un arhivar de depoziţii, care face din colectarea şi alăturarea versiunilor diferiţilor eroi asupra unuia şi aceluiaşi eveniment din trecut o muncă pe cât de greoaie, pe atât de laborioasă şi interesantă în mişcare. Lecţia servită aproape didactic în Feţele tăcerii e, cu siguranţă, aceea a lăsării deliberate de spaţiu alb pe întreaga linie finală a tabelului ce însumează şi evaluează dovezile. Cititorul e cel aşteptat să pronunţe verdictul. Sau, mai bine zis, verdictul e metodic scos din calcul, întocmai ca rezultatul final al unei probleme de matematică în care interesant e numai procedeul de rezolvare, până când el, verdictul, e dizolvat ca princiu epic şi etic pe de-a-ntregul. Nu ştiu ce alt romancier al nostru a mai avut, după Camil Petrescu, atâta voluptate a taifasului în cele mai mici detalii ale confesiunilor culese şi reculese, întrerupte şi reluate cu încetineală. Buzura e un ardelean get-beget, călit în spirit domol şi persuasiv, fără tresăriri de orgoliu şi, mai ales, fără necesitatea neprevăzutului. Ţesătura lui epică are o suprafaţă de un calm nemărginit, numai undeva dedesupt, mocnit, fiind înteţită o intrigă, singura intrigă, suficient de eficientă însă pentru a anima interminabilele anchete.
Feţele tăcerii, publicat la Cartea Românească în 1974 şi laureat în acelaşi an cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România, îl consacră pe Buzura ca un prozator cu vocaţia investigaţiei, căutând cu febrilitate echilibrul unor dileme morale acute, dar care sunt, finalmente, întinse pe masa echivocului şi a relativităţii, o masă la care nu există loc pentru subiectivismul unor tranşări categorice. Buzura e un arhivar de depoziţii, care face din colectarea şi alăturarea versiunilor diferiţilor eroi asupra unuia şi aceluiaşi eveniment din trecut o muncă pe cât de greoaie, pe atât de laborioasă şi interesantă în mişcare. Lecţia servită aproape didactic în Feţele tăcerii e, cu siguranţă, aceea a lăsării deliberate de spaţiu alb pe întreaga linie finală a tabelului ce însumează şi evaluează dovezile. Cititorul e cel aşteptat să pronunţe verdictul. Sau, mai bine zis, verdictul e metodic scos din calcul, întocmai ca rezultatul final al unei probleme de matematică în care interesant e numai procedeul de rezolvare, până când el, verdictul, e dizolvat ca princiu epic şi etic pe de-a-ntregul. Nu ştiu ce alt romancier al nostru a mai avut, după Camil Petrescu, atâta voluptate a taifasului în cele mai mici detalii ale confesiunilor culese şi reculese, întrerupte şi reluate cu încetineală. Buzura e un ardelean get-beget, călit în spirit domol şi persuasiv, fără tresăriri de orgoliu şi, mai ales, fără necesitatea neprevăzutului. Ţesătura lui epică are o suprafaţă de un calm nemărginit, numai undeva dedesupt, mocnit, fiind înteţită o intrigă, singura intrigă, suficient de eficientă însă pentru a anima interminabilele anchete.