Autor: Dumitru-Mircea Buda
Petru a împlinit 19 ani. Vede lumea altfel acum, mai chibzuit, mai pe de-a-ntregul. L-a băgat unchiu-său, Damian, după ce a trecut bacalaureatul, la ziar. Singurul ziar din Baia-Mare, ştiut şi citit de mai toată lumea, tipărit cu cerneluri care dimineaţa devreme-s încă fluide pe colile tari, se iau pe degete dacă nu eşti atent când dai foaia, îţi lasă o pată de mărimea unui bănuţ pe amprenta arătătorului. O pată în magenta, de care greu te mai lepezi, poate spre seară şi numai cu sodă, încât degetul ţi se boţeşte, curat, şi zgârie, fără să vrei, cearşaful pernei când adormi. Petru a fost copist, l-a-nceput. Scria elegant caligrafic, înflorind întotdeauna cu peniţa prima literă de paragraf. Uneori îi părea rău că articolele ajungeau în ziar cu litere de maşină, cu acele caractere înghesuite sau lăbărţate, după dimensiunile coloanei. Stătea şi se gândea că, aşa, toate materialele publicate par la fel, că nu le diferenţiază, când treci cu ochiul peste ele, decât titlurile ori aşezarea pe coala de hârtie. Să fie scrise de mână, de fiecare redactor, ai ştii imediat ale cui sunt, ce le-a pricinuit, dacă s-au scris în birou ori pe fugă, în tren ori în automobil, la întoarcere de la evenimente. Până la urmă, s-a obişnuit cu fatalitatea asta: copiate frumos, corectate, aliniate, textele trecute prin mâna lui, prin arătătorul lui, erau inevitabil răstignite în litere de tipar şi imprimate pe gigantice plăci tipografice. Noaptea pătimeau, în purgatoriul maşinii tipografice şi dimineaţa le regăsea, impecabil uniformizate, cu titlurile de-o şchioapă sau înghesuite pe margini, în chenare ori în subsolul paginii – toate organic legate acum în corpul cel nou – nou-născut, al ediţiei curente, al ediţiei de azi. Un Azi pe care el îl ştia, într-un fel, pe de rost, încă de când pentru ceilalţi era Mâine.
De vorbă cu sfinţii
Autor: Dumitru-Mircea Buda
Petru a împlinit 19 ani. Vede lumea altfel acum, mai chibzuit, mai pe de-a-ntregul. L-a băgat unchiu-său, Damian, după ce a trecut bacalaureatul, la ziar. Singurul ziar din Baia-Mare, ştiut şi citit de mai toată lumea, tipărit cu cerneluri care dimineaţa devreme-s încă fluide pe colile tari, se iau pe degete dacă nu eşti atent când dai foaia, îţi lasă o pată de mărimea unui bănuţ pe amprenta arătătorului. O pată în magenta, de care greu te mai lepezi, poate spre seară şi numai cu sodă, încât degetul ţi se boţeşte, curat, şi zgârie, fără să vrei, cearşaful pernei când adormi. Petru a fost copist, l-a-nceput. Scria elegant caligrafic, înflorind întotdeauna cu peniţa prima literă de paragraf. Uneori îi părea rău că articolele ajungeau în ziar cu litere de maşină, cu acele caractere înghesuite sau lăbărţate, după dimensiunile coloanei. Stătea şi se gândea că, aşa, toate materialele publicate par la fel, că nu le diferenţiază, când treci cu ochiul peste ele, decât titlurile ori aşezarea pe coala de hârtie. Să fie scrise de mână, de fiecare redactor, ai ştii imediat ale cui sunt, ce le-a pricinuit, dacă s-au scris în birou ori pe fugă, în tren ori în automobil, la întoarcere de la evenimente. Până la urmă, s-a obişnuit cu fatalitatea asta: copiate frumos, corectate, aliniate, textele trecute prin mâna lui, prin arătătorul lui, erau inevitabil răstignite în litere de tipar şi imprimate pe gigantice plăci tipografice. Noaptea pătimeau, în purgatoriul maşinii tipografice şi dimineaţa le regăsea, impecabil uniformizate, cu titlurile de-o şchioapă sau înghesuite pe margini, în chenare ori în subsolul paginii – toate organic legate acum în corpul cel nou – nou-născut, al ediţiei curente, al ediţiei de azi. Un Azi pe care el îl ştia, într-un fel, pe de rost, încă de când pentru ceilalţi era Mâine.
