Lev Tolstoi, Anna Karenina, Polirom, Bucureşti, 2007

Debarasat de ideologizările excesive din anii totalitarismului comunist,  „Anna Karenina” e romanul unei drame general-umane, egal – prin veridicitatea şi forţa caracterelor, prin minuţiozitatea detaliilor şi prin construcţia sa complexă – cu orice alt mare roman al citadinizării din secolul al XIX-lea, dezbătând în termenii situaţiilor existenţiale concrete conflictul dintre individ şi normele artificiale ale lumii în care trăieşte. Ceea ce urmăreşte Tolstoi e o complicată dialectică a iubirii, sentiment care, desigur, e cel mai pasibil de a fi denaturat sub efectul poncifelor de etică ale societăţii. În „Anna Karenina” iubirea e un fenomen dezabsolutizat, profanat prin intruziunea unui sistem de cauzalităţi specifice înaltei societăţi. Îi lipseşte tocmai spontaneitatea, instinctul, pasiunea, iraţionalitatea, într-un cuvânt autenticitatea. E falsificat prin rutină şi funcţionează în subsidiarul unor raţiuni sociale, a intereselor burgheze. Această cenzură, care neutralizează sentimentul iubirii, domesticindu-i şi reducându-i dialectica la convenţie, e acceptată şi asumată implicit de toate personajele ca o fatalitate implacabilă, de parcă orice răzvrătire ar produce un dezechilibru cosmic cu urmări apocaliptice. Nimeni, deci, nu calcă în lături de la normă, nimeni nu pune serios la îndoială obligaţiile sociale şi nu încearcă să sfideze, în numele instinctelor genuine, ordinea prestabilită a lucrurilor. Nimeni în afară de Anna.

Citește tot>>

Dragostea în vremea Contelui Tolstoi (I)

Lev Tolstoi, Anna Karenina, Polirom, Bucureşti, 2007

Debarasat de ideologizările excesive din anii totalitarismului comunist,  „Anna Karenina” e romanul unei drame general-umane, egal – prin veridicitatea şi forţa caracterelor, prin minuţiozitatea detaliilor şi prin construcţia sa complexă – cu orice alt mare roman al citadinizării din secolul al XIX-lea, dezbătând în termenii situaţiilor existenţiale concrete conflictul dintre individ şi normele artificiale ale lumii în care trăieşte. Ceea ce urmăreşte Tolstoi e o complicată dialectică a iubirii, sentiment care, desigur, e cel mai pasibil de a fi denaturat sub efectul poncifelor de etică ale societăţii. În „Anna Karenina” iubirea e un fenomen dezabsolutizat, profanat prin intruziunea unui sistem de cauzalităţi specifice înaltei societăţi. Îi lipseşte tocmai spontaneitatea, instinctul, pasiunea, iraţionalitatea, într-un cuvânt autenticitatea. E falsificat prin rutină şi funcţionează în subsidiarul unor raţiuni sociale, a intereselor burgheze. Această cenzură, care neutralizează sentimentul iubirii, domesticindu-i şi reducându-i dialectica la convenţie, e acceptată şi asumată implicit de toate personajele ca o fatalitate implacabilă, de parcă orice răzvrătire ar produce un dezechilibru cosmic cu urmări apocaliptice. Nimeni, deci, nu calcă în lături de la normă, nimeni nu pune serios la îndoială obligaţiile sociale şi nu încearcă să sfideze, în numele instinctelor genuine, ordinea prestabilită a lucrurilor. Nimeni în afară de Anna.

Citește tot>>

Postat de pe data de 12 apr., 2010 in categoria Recenzii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 145 ori.

Publica un raspuns