Lev Tolstoi, Anna Karenina, Polirom, Bucureşti, 2007
Sunt de ajuns câteva declaraţii de dragoste ale lui Vronshi şi Anna declanşează un adevărat conflict cu valorile în care crezuse până atunci. Problema de conştiinţă pe care idealul iubirii absolute o pune – aceea a abandonării familiei, a soţului şi copilului – va fi rezolvată printr-o negaţie interioară de neobişnuită forţă. Într-o pornire aproape nihilistă, Anna se distanţează mai întâi de Carenin – soţul altminteri credincios şi pe care, se pare, l-a şi iubit într-un fel sau altul, odată. Casa în care a fost fericită până atunci ia proporţiile unui univers concentraţionar, şi până şi Serioja, băiatul de opt ani pe care îl iubeşte, îi apare Annei într-o lumină nouă, mai palidă. Întreaga fascinaţie a eroinei se concentrează de acum pe sentimentul idolatrizat, făcând abstracţie chiar de reciprocitatea acestuia. Anna nici nu stăruie prea mult să se asigure că şi Vronschi o iubeşte la fel, e chiar neinteresată de ceea ce se petrece în conştiinţa iubitului ei. Capcana spre care îşi grăbeşte căderea e premeditată şi, s-ar zice, ineluctabilă. Ca un războinic kami-kaze, Anna porneşte, în numele unui ideal absolut al iubirii, o luptă fără sorţi de izbândă cu lumea căreia refuză să-i perceapă platitudinea, vrând, parcă, să o distrugă prin propria sa pierzanie. Atâta că aceasta nici nu se va clinti la sacrificiul ei. Cum Paul Cornea observă cu pertinenţă, unicul sentiment izbăvitor pe care drama tinerei femei îl produce este mila.
Transformată din fascinaţie în pasiune chinuitoare, iubirea dintre Anna şi Vronschi intră de fapt într-un declin implacabil, al cărui finalitate o vor constitui certurile tot mai numeroase. Trebuind să conştientizeze şi să accepte eroarea căreia i-a căzut victimă, faptul că Vronschi, deşi îndrăgostit de ea, nu e dispus să îşi sacrifice la rându-i celibatul şi chiar se satură, la un moment dat, de situaţia ei incertă, datorată refuzului lui Carenin de a divorţa, Anna se află într-o situaţie fără ieşire – de genul celor în care Balzac obişnuia să îşi aducă personajele romaneşti. După ce a încercat din răsputeri să aplice un ideal absolut, ea vede şi înţelege relativitatea şi falsitatea în care acesta a fost transfigurat în lumea imediată.
Dragostea în vremea contelui Tolstoi (II)
Lev Tolstoi, Anna Karenina, Polirom, Bucureşti, 2007
Sunt de ajuns câteva declaraţii de dragoste ale lui Vronshi şi Anna declanşează un adevărat conflict cu valorile în care crezuse până atunci. Problema de conştiinţă pe care idealul iubirii absolute o pune – aceea a abandonării familiei, a soţului şi copilului – va fi rezolvată printr-o negaţie interioară de neobişnuită forţă. Într-o pornire aproape nihilistă, Anna se distanţează mai întâi de Carenin – soţul altminteri credincios şi pe care, se pare, l-a şi iubit într-un fel sau altul, odată. Casa în care a fost fericită până atunci ia proporţiile unui univers concentraţionar, şi până şi Serioja, băiatul de opt ani pe care îl iubeşte, îi apare Annei într-o lumină nouă, mai palidă. Întreaga fascinaţie a eroinei se concentrează de acum pe sentimentul idolatrizat, făcând abstracţie chiar de reciprocitatea acestuia. Anna nici nu stăruie prea mult să se asigure că şi Vronschi o iubeşte la fel, e chiar neinteresată de ceea ce se petrece în conştiinţa iubitului ei. Capcana spre care îşi grăbeşte căderea e premeditată şi, s-ar zice, ineluctabilă. Ca un războinic kami-kaze, Anna porneşte, în numele unui ideal absolut al iubirii, o luptă fără sorţi de izbândă cu lumea căreia refuză să-i perceapă platitudinea, vrând, parcă, să o distrugă prin propria sa pierzanie. Atâta că aceasta nici nu se va clinti la sacrificiul ei. Cum Paul Cornea observă cu pertinenţă, unicul sentiment izbăvitor pe care drama tinerei femei îl produce este mila.
Transformată din fascinaţie în pasiune chinuitoare, iubirea dintre Anna şi Vronschi intră de fapt într-un declin implacabil, al cărui finalitate o vor constitui certurile tot mai numeroase. Trebuind să conştientizeze şi să accepte eroarea căreia i-a căzut victimă, faptul că Vronschi, deşi îndrăgostit de ea, nu e dispus să îşi sacrifice la rându-i celibatul şi chiar se satură, la un moment dat, de situaţia ei incertă, datorată refuzului lui Carenin de a divorţa, Anna se află într-o situaţie fără ieşire – de genul celor în care Balzac obişnuia să îşi aducă personajele romaneşti. După ce a încercat din răsputeri să aplice un ideal absolut, ea vede şi înţelege relativitatea şi falsitatea în care acesta a fost transfigurat în lumea imediată.
