Se întoarce acolo de unde a fost izgonită în mod abuziv, sugerează Ion Simuţ, de o carenţă în sensibilitatea publicului. Reabilitarea ficţiunii, o carte publicată de criticul orădean în 2004, la Editura Institutului Cultural Român, îşi propune să facă un diagnostic la două capete ale acestei patologii socio-culturale. Două capete paradoxale, pe care e imperativ să le poţi vedea cu fineţe, în nuanţări atente, pentru a le putea exploata potenţialul revelator însumat. Iar atunci când capetele respective se-ntâmplă să delimiteze tocmai comunismul românesc, cotaţia unei cărţi începe să dea semne imediate de creştere irezistibilă. Proletcultismul şi post-decembrismul sunt, pentru Ion Simuţ, perioadele în care s-a atentat în modul cel mai flagrant la drepturile ficţiunii şi, mai grav, la însăşi fiinţa sa fragilă, inefabilă.
Implicit, se înţelege că ficţiunea e o necesitate inexorabilă. Pentru Ion Simuţ, ea e chiar mai mult decât atât: un fel de condiţie elementară a unui discurs cultural. În cazul de faţă, literatura şi, evident, proza. Zic evident pentru că, dintre cele două capete aşezate sub semnul crizei, criticul alege cele mai reprezentative romane, urcând cu ele până la apariţiile cele mai recente. Problema pe care barometrul ficţiunii o ridică de îndată, atunci când e pus să ordoneze o carte de asemenea anvergură, e chiar aceea a principiului lui funcţional, a calibrării lui. Cu ce concept de ficţiune se lucrează? Cât e acesta de permisiv, de permeabil, cât anume suportă el din agresiunea non-ficţionalului? Şi, mai ales, de ce gândim în mod automat ficţionalul şi non-ficţionalul ca termeni opozitorii? Pentru Ion Simuţ, opoziţia e chiar o dialectică, un temei conflictual ce dinamizează literatura. E o opoziţie pe care a creat-o, de la bun început, un fel de concurenţă provocată la rândul ei de diverse tipuri de saturaţie în rândul publicului. O astfel de saturaţie s-a materializat în devalorizarea naraţiunii, de pildă, după cum criticul şi scrie, în primele pagini ale cărţii, întrebându-se dacă există o criză a romanului: „Cel dintâi aspect care merită relevat ţine de criza naraţiunii. Ficţiunea a suferit o puternică uzură morală, datorită asimilării ei cu minciuna şi datorită concurenţei realităţii. Modul de viaţă în tranziţie e un stimul mult mai neliniştitor decât orice ficţiune.” Nici nu-i de mirare că au câştigat teren speciile care se revendică dintr-un fel de izgonire a ficţiunii şi din redarea autentică a realităţii, prezentând-o netrucat, ne-mediat în vreun fel. Dar vina e una de context şi nu a unui context în sine, fiindcă literatura n-a făcut altceva decât să îl tolereze sau chiar să şi-l provoace. Nu diferit gândea Cornel Moraru, publicând în 1981, 1984 şi mai târziu, în 1996, trei cărţi centrate pe raportul literaturii cu realitatea – Semnele realului, Textul şi realitatea şi, respectiv, Obsesia credibilităţii. Deşi sunt cam la o generaţie distanţă, iată doi critici care resimt în acelaşi mod impactul tot mai pregnant al nevoii de real în literatură.
Ficţiunea se întoarce
Se întoarce acolo de unde a fost izgonită în mod abuziv, sugerează Ion Simuţ, de o carenţă în sensibilitatea publicului. Reabilitarea ficţiunii, o carte publicată de criticul orădean în 2004, la Editura Institutului Cultural Român, îşi propune să facă un diagnostic la două capete ale acestei patologii socio-culturale. Două capete paradoxale, pe care e imperativ să le poţi vedea cu fineţe, în nuanţări atente, pentru a le putea exploata potenţialul revelator însumat. Iar atunci când capetele respective se-ntâmplă să delimiteze tocmai comunismul românesc, cotaţia unei cărţi începe să dea semne imediate de creştere irezistibilă. Proletcultismul şi post-decembrismul sunt, pentru Ion Simuţ, perioadele în care s-a atentat în modul cel mai flagrant la drepturile ficţiunii şi, mai grav, la însăşi fiinţa sa fragilă, inefabilă.
Implicit, se înţelege că ficţiunea e o necesitate inexorabilă. Pentru Ion Simuţ, ea e chiar mai mult decât atât: un fel de condiţie elementară a unui discurs cultural. În cazul de faţă, literatura şi, evident, proza. Zic evident pentru că, dintre cele două capete aşezate sub semnul crizei, criticul alege cele mai reprezentative romane, urcând cu ele până la apariţiile cele mai recente. Problema pe care barometrul ficţiunii o ridică de îndată, atunci când e pus să ordoneze o carte de asemenea anvergură, e chiar aceea a principiului lui funcţional, a calibrării lui. Cu ce concept de ficţiune se lucrează? Cât e acesta de permisiv, de permeabil, cât anume suportă el din agresiunea non-ficţionalului? Şi, mai ales, de ce gândim în mod automat ficţionalul şi non-ficţionalul ca termeni opozitorii? Pentru Ion Simuţ, opoziţia e chiar o dialectică, un temei conflictual ce dinamizează literatura. E o opoziţie pe care a creat-o, de la bun început, un fel de concurenţă provocată la rândul ei de diverse tipuri de saturaţie în rândul publicului. O astfel de saturaţie s-a materializat în devalorizarea naraţiunii, de pildă, după cum criticul şi scrie, în primele pagini ale cărţii, întrebându-se dacă există o criză a romanului: „Cel dintâi aspect care merită relevat ţine de criza naraţiunii. Ficţiunea a suferit o puternică uzură morală, datorită asimilării ei cu minciuna şi datorită concurenţei realităţii. Modul de viaţă în tranziţie e un stimul mult mai neliniştitor decât orice ficţiune.” Nici nu-i de mirare că au câştigat teren speciile care se revendică dintr-un fel de izgonire a ficţiunii şi din redarea autentică a realităţii, prezentând-o netrucat, ne-mediat în vreun fel. Dar vina e una de context şi nu a unui context în sine, fiindcă literatura n-a făcut altceva decât să îl tolereze sau chiar să şi-l provoace. Nu diferit gândea Cornel Moraru, publicând în 1981, 1984 şi mai târziu, în 1996, trei cărţi centrate pe raportul literaturii cu realitatea – Semnele realului, Textul şi realitatea şi, respectiv, Obsesia credibilităţii. Deşi sunt cam la o generaţie distanţă, iată doi critici care resimt în acelaşi mod impactul tot mai pregnant al nevoii de real în literatură.
