Sunt din ce în ce mai rare cărţile care incită mai degrabă la linişte decât la verva polemicii, la un pact discret, subînţeles, între text, cititor şi autor, fără a-şi reclama ostentativ explicitarea, ci instaurându-se, firesc, într-o zonă a conştiinţei rezervată adevăratelor revelaţii – cele din totdeauna pre-ştiute, latente, naturale. Ocupaţi cu însuşirea celor mai moderne metode de abordare, desfacere şi mecanizare a structurii textelor, participăm (inconştient sau nu) la un proces de secularizare a actului lecturii, golit de orice urmă de transcendenţă. Dar ce se întâmplă, totuşi, atunci când o carte izbuteşte să întrerupă rutina lecturii, să îşi impună cu subtilitate ritmul său intim, profund, rostindu-se într-un mod neaşteptat şi rostindu-şi odată cu sine însuşi cititorul, bulversându-i, astfel, toate aşteptările şi manifestându-şi prezenţa în conştiinţa acestuia nu cu vehemenţă şi brutalitate, ci cu simplitatea redescoperirii unei evidenţe dintotdeauna existente? Cel puţin în teorie, abia acum începe dialogul ideal cu textul, cel existenţial, în care cititorul îşi lasă uitată funcţia de locutor şi trece în cea de subiect al lecturii, fiinţa lui fiind supusă reevaluării benefice, reaşezării într-o altă ordine, niciodată aceeaşi, niciodată definitivă. Cartea care să îşi mai poată „reinventa” cititorul, ca să vorbim în dialectul spoturilor publicitare dedicate tehnologiei gsm de astăzi, e, însă, greu de găsit. Iar asta înseamnă nu atât că ea lipseşte cu desăvârşire (ba dimpotrivă) sau că nu mai poate fi scrisă, cât că cetitorul propriu-zis nu mai e capabil (dispus?) să „rişte” o asemenea provocare la dialog.
Citește tot>>

Întâlnire în fărâme

Sunt din ce în ce mai rare cărţile care incită mai degrabă la linişte decât la verva polemicii, la un pact discret, subînţeles, între text, cititor şi autor, fără a-şi reclama ostentativ explicitarea, ci instaurându-se, firesc, într-o zonă a conştiinţei rezervată adevăratelor revelaţii – cele din totdeauna pre-ştiute, latente, naturale. Ocupaţi cu însuşirea celor mai moderne metode de abordare, desfacere şi mecanizare a structurii textelor, participăm (inconştient sau nu) la un proces de secularizare a actului lecturii, golit de orice urmă de transcendenţă. Dar ce se întâmplă, totuşi, atunci când o carte izbuteşte să întrerupă rutina lecturii, să îşi impună cu subtilitate ritmul său intim, profund, rostindu-se într-un mod neaşteptat şi rostindu-şi odată cu sine însuşi cititorul, bulversându-i, astfel, toate aşteptările şi manifestându-şi prezenţa în conştiinţa acestuia nu cu vehemenţă şi brutalitate, ci cu simplitatea redescoperirii unei evidenţe dintotdeauna existente? Cel puţin în teorie, abia acum începe dialogul ideal cu textul, cel existenţial, în care cititorul îşi lasă uitată funcţia de locutor şi trece în cea de subiect al lecturii, fiinţa lui fiind supusă reevaluării benefice, reaşezării într-o altă ordine, niciodată aceeaşi, niciodată definitivă. Cartea care să îşi mai poată „reinventa” cititorul, ca să vorbim în dialectul spoturilor publicitare dedicate tehnologiei gsm de astăzi, e, însă, greu de găsit. Iar asta înseamnă nu atât că ea lipseşte cu desăvârşire (ba dimpotrivă) sau că nu mai poate fi scrisă, cât că cetitorul propriu-zis nu mai e capabil (dispus?) să „rişte” o asemenea provocare la dialog.
Citește tot>>
Postat de pe data de 12 apr., 2010 in categoria Recenzii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 593 ori.

Publica un raspuns