În esenţă, Recapitularea modernităţii, o carte despre a cărei celebritate nu prea mai este nimic de adăugat, l-a adus pe Ion Bogdan Lefter de-a dreptul în miezul dezbaterii (tot mai pline de miză) despre postmodernism. Momentul în care cartea a apărut (anul 2000) era în  sine unul optim, concentrând la vârf cele mai aprigi direcţii de polemică asupra conceptului, dar, în acelaşi timp, şi asupra unui fel de dominaţie oficială a generaţiei care îl practicase şi consacrase – generaţia 80. Gâlceava despre postmodernism a fost, şi poate continuă încă să fie, un atac la canon – nu atât la structura lui propriu-zisă cât la mecanismele care îi girau funcţionalitatea, a se citi credibilitatea, autenticitatea etc. Ori, în toiul micii zavere, din care optzeciştii de frunte ai Cenaclului de Luni urmau să iasă cu texte în manualele şcolare, Recapitularea modernităţii a aterizat ca o nesperată şi neaşteptată sistematizare, chiar dacă gândită paradoxal ca o scriere postmodernă despre postmodernitatea privirii înspre trecutul recent.

Concurenţa imediată a cărţii lui Lefter e de căutat în op-ul controversat semnat de Mircea Cărtărescu – Postmodernismul românesc. Pe cât de diferite ca atitudine, cele două experimente sunt în egală măsură teze de doctorat şi, aş spune, un fel de manifeste simbolice pe care generaţia le primeşte destul de târziu. În vreme ce Cărtărescu recapitulează modernitatea cu vehemenţa unei revanşe personale ce se întinde până în ograda colegilor de generaţie, decretând cu nonşalanţă eşecul literaturii contemporane de a fi postmodernă şi, pe cale de consecinţă, actuală şi autentică, Lefter e mai temperat, ţintind mai degrabă o revizitare demonstrativă a modernităţii, plănuită pe strategiile de relativizare şi decontextualizare, pe relaxarea şi condescendenţa benefică a viziunii largi şi încăpătoare, specifice postmodernismului.

Citește tot>>

Mizele unei recapitulări

În esenţă, Recapitularea modernităţii, o carte despre a cărei celebritate nu prea mai este nimic de adăugat, l-a adus pe Ion Bogdan Lefter de-a dreptul în miezul dezbaterii (tot mai pline de miză) despre postmodernism. Momentul în care cartea a apărut (anul 2000) era în  sine unul optim, concentrând la vârf cele mai aprigi direcţii de polemică asupra conceptului, dar, în acelaşi timp, şi asupra unui fel de dominaţie oficială a generaţiei care îl practicase şi consacrase – generaţia 80. Gâlceava despre postmodernism a fost, şi poate continuă încă să fie, un atac la canon – nu atât la structura lui propriu-zisă cât la mecanismele care îi girau funcţionalitatea, a se citi credibilitatea, autenticitatea etc. Ori, în toiul micii zavere, din care optzeciştii de frunte ai Cenaclului de Luni urmau să iasă cu texte în manualele şcolare, Recapitularea modernităţii a aterizat ca o nesperată şi neaşteptată sistematizare, chiar dacă gândită paradoxal ca o scriere postmodernă despre postmodernitatea privirii înspre trecutul recent.

Concurenţa imediată a cărţii lui Lefter e de căutat în op-ul controversat semnat de Mircea Cărtărescu – Postmodernismul românesc. Pe cât de diferite ca atitudine, cele două experimente sunt în egală măsură teze de doctorat şi, aş spune, un fel de manifeste simbolice pe care generaţia le primeşte destul de târziu. În vreme ce Cărtărescu recapitulează modernitatea cu vehemenţa unei revanşe personale ce se întinde până în ograda colegilor de generaţie, decretând cu nonşalanţă eşecul literaturii contemporane de a fi postmodernă şi, pe cale de consecinţă, actuală şi autentică, Lefter e mai temperat, ţintind mai degrabă o revizitare demonstrativă a modernităţii, plănuită pe strategiile de relativizare şi decontextualizare, pe relaxarea şi condescendenţa benefică a viziunii largi şi încăpătoare, specifice postmodernismului.

Citește tot>>

Postat de pe data de 12 apr., 2010 in categoria Recenzii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 208 ori.

Publica un raspuns