Libertatea şi democraţia se nasc din oprimarea maselor. Conceptul pedagogiei critice provine din America, bazându-se pe principiile filozofice al lui Paulo Freire. În renumita lui carte „Pedagogy of the Oppressed,” el ne dovedeşte existenţa unei forme de control social, aproape invizibil, numită hegemonie, exercitată de cei aflaţi la putere. Un loc bun pe scara socială oferă avantaje de nerefuzat. Cea mai bună metodă de a păstra aceste privilegii este constrângerea prin manipulare a oamenilor de rând.
Principalele obiective ale pedagogiei critice, definite de Ira Shor pleacă de la asigurarea şanselor egale în viaţă. Scopul educaţiei este impunerea unei conştiinţe critice în faţa celei mercantile, promovarea democraţiei studiind dictatura şi descurajarea stereotipiilor. Cunoaşterea, autoritatea şi puterea sunt într-o relaţie strânsă. Instituţiile de învăţământ aplică cu mare drag hegemonia, consolidând stereotipiile şi obiceiurile culturii existente. Procesul instructiv-educativ al pedagogiei clasice este asemănat cu o bancă, definit ca o tranzacţie a cunoştinţelor, unde cadrul didactic este „proprietarul băncii”, cu un statut social superior, iar elevii au rolul de „clienţi”, aflaţi într-o poziţie inferioară.
Pedagogia critică, pedagogia speranţei
Libertatea şi democraţia se nasc din oprimarea maselor. Conceptul pedagogiei critice provine din America, bazându-se pe principiile filozofice al lui Paulo Freire. În renumita lui carte „Pedagogy of the Oppressed,” el ne dovedeşte existenţa unei forme de control social, aproape invizibil, numită hegemonie, exercitată de cei aflaţi la putere. Un loc bun pe scara socială oferă avantaje de nerefuzat. Cea mai bună metodă de a păstra aceste privilegii este constrângerea prin manipulare a oamenilor de rând.
Principalele obiective ale pedagogiei critice, definite de Ira Shor pleacă de la asigurarea şanselor egale în viaţă. Scopul educaţiei este impunerea unei conştiinţe critice în faţa celei mercantile, promovarea democraţiei studiind dictatura şi descurajarea stereotipiilor. Cunoaşterea, autoritatea şi puterea sunt într-o relaţie strânsă. Instituţiile de învăţământ aplică cu mare drag hegemonia, consolidând stereotipiile şi obiceiurile culturii existente. Procesul instructiv-educativ al pedagogiei clasice este asemănat cu o bancă, definit ca o tranzacţie a cunoştinţelor, unde cadrul didactic este „proprietarul băncii”, cu un statut social superior, iar elevii au rolul de „clienţi”, aflaţi într-o poziţie inferioară.
