Cea mai simplă cale de a rata lectura unei cărţi ca Transatlantice de Liviu Georgescu e aceea de a o citi sub identitatea ei cea mai directă, de jurnal de călătorie. Nu-i vorbă, tentaţia n-are cum să nu fie la îndemână. Avem în istoria noastră culturală destule secole de însemnări şi scrisori din lungul şi latul Occidentului şi e posibil ca tocmai condiţia noastră de cultură marginală să ne fii favorizat în timp un reflex de fascinaţie faţă de tot ce implică ideea unei călătorii. Mirajul de a-i descoperi pe alţii, de a participa la prezentul inedit al istoriei lor paralele sau intersectante cu a noastră, e întotdeauna doar un pretext de tatonare a propriei identităţi: călătorul rămâne, în orice călătorie, adevărata ţintă iar grafia drumului indică întotdeauna spre el însuşi.

Tot un exerciţiu de definire a identităţii încearcă şi Liviu Georgescu, numai că jurnalul lui e un tratament poetic al călătoriei, care e trecută printr-o incandescenţă febrilă a notaţiei şi printr-o efervescenţă livrescă a imaginaţiei. Ceea ce rezultă e, departe de scopurile convenţionale ale speciei, o viziune elaborată la un mod baroc a esenţelor lumii, un fel de revelaţie ultimă a senzorialităţii, desfăşurată în imanenţa unei cosmogonii.

Citește tot>>

Scurt tratat despre reţele. De la identic la identitar

Cea mai simplă cale de a rata lectura unei cărţi ca Transatlantice de Liviu Georgescu e aceea de a o citi sub identitatea ei cea mai directă, de jurnal de călătorie. Nu-i vorbă, tentaţia n-are cum să nu fie la îndemână. Avem în istoria noastră culturală destule secole de însemnări şi scrisori din lungul şi latul Occidentului şi e posibil ca tocmai condiţia noastră de cultură marginală să ne fii favorizat în timp un reflex de fascinaţie faţă de tot ce implică ideea unei călătorii. Mirajul de a-i descoperi pe alţii, de a participa la prezentul inedit al istoriei lor paralele sau intersectante cu a noastră, e întotdeauna doar un pretext de tatonare a propriei identităţi: călătorul rămâne, în orice călătorie, adevărata ţintă iar grafia drumului indică întotdeauna spre el însuşi.

Tot un exerciţiu de definire a identităţii încearcă şi Liviu Georgescu, numai că jurnalul lui e un tratament poetic al călătoriei, care e trecută printr-o incandescenţă febrilă a notaţiei şi printr-o efervescenţă livrescă a imaginaţiei. Ceea ce rezultă e, departe de scopurile convenţionale ale speciei, o viziune elaborată la un mod baroc a esenţelor lumii, un fel de revelaţie ultimă a senzorialităţii, desfăşurată în imanenţa unei cosmogonii.

Citește tot>>

Postat de pe data de 12 apr., 2010 in categoria Recenzii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 114 ori.

Publica un raspuns