Hagigadar de Adrian Georgescu este un roman surprinzător din multe puncte de vedere. Departe de a mai fi un test de receptare pentru cititorii săi, obişnuiţi cu stilul amalgamat, woolfian-joyce-ian, în care scriitorul şi-a redactat opera până acum, romanul este expresia unui tragic dialog lăuntric, purtat într-o manieră autocaracterizatoare, autobiografică, de către autor cu lumea în care nu îşi găseşte loc. Este, din acest punct de vedere, romanul unui romantic inadaptabil, al unui îndrăgostit ce aşează iubirea pe cel mai înalt piedestal şi aprinde în jurul ei un rug. Romanul debutează cu însăşi imaginea dragostei ieşind din valurile mării şi impunându-se existenţei sub forma dumnezeirii: „furtuna se va fi năpustit o secundă – de neperceput pentru omul aflat pe ţărm; cu neputinţă să o sesizeze altfel decât prin mijlocirea femeii creţe – Oh: vaporoasă incertă. Acest Hristos nu şi-a spus numele. – zice acest bărbat cui vrea să-l asculte: bărbaţi femei copii găsindu-se pe versanţii dunelor se aleagă se prind se întrec;râd şi se îmboldesc. Şi tot el se lămureşte într-o doară că abia acum darul lui Dumnezeu i se impune existării Noi ne vom trăi timpu-mpreună. – se miră el năzărindu-şi că vede iar pe femeia creaţă ivind-o valurile întrupând-o timpul: a fost este acelaşi timp – va fi timpul: există”.
Înainte de a prezenta pe scurt subiectul romanului, sunt necesare câteva cuvinte despre titlu. Hagigadar este un cuvânt armean ce se traduce prin „cea care împlineşte dorinţele”. O mănăstire de pe teritoriul României se numeşte chiar astfel, şi istoria ei poate sugera semnificaţii grăitoare pentru înţelegea mai profundă a romanului lui Adrian Georgescu. Situată lângă Suceava, mănăstirea Hagigadar este cunoscută de către localnici ca fiind un loc unde toate dorinţele devin realitate dacă pelerinul parcurge drumul până acolo în tăcere deplină. Similar este şi drumul parcurs de eroul romanului Hagigadar, personajul care „vorbeşte” cel mai puţin, căci el nu are de comunicat altceva decât dragostea. Vocea sa este cea mai puţin audibilă în roman; în rest toate celelalte personaje încearcă permanent să comunice cu el – şi unele cu altele – însă fără prea multe şanse de succes, după cum vom arăta în continuare.
Spre înviere
Hagigadar de Adrian Georgescu este un roman surprinzător din multe puncte de vedere. Departe de a mai fi un test de receptare pentru cititorii săi, obişnuiţi cu stilul amalgamat, woolfian-joyce-ian, în care scriitorul şi-a redactat opera până acum, romanul este expresia unui tragic dialog lăuntric, purtat într-o manieră autocaracterizatoare, autobiografică, de către autor cu lumea în care nu îşi găseşte loc. Este, din acest punct de vedere, romanul unui romantic inadaptabil, al unui îndrăgostit ce aşează iubirea pe cel mai înalt piedestal şi aprinde în jurul ei un rug. Romanul debutează cu însăşi imaginea dragostei ieşind din valurile mării şi impunându-se existenţei sub forma dumnezeirii: „furtuna se va fi năpustit o secundă – de neperceput pentru omul aflat pe ţărm; cu neputinţă să o sesizeze altfel decât prin mijlocirea femeii creţe – Oh: vaporoasă incertă. Acest Hristos nu şi-a spus numele. – zice acest bărbat cui vrea să-l asculte: bărbaţi femei copii găsindu-se pe versanţii dunelor se aleagă se prind se întrec;râd şi se îmboldesc. Şi tot el se lămureşte într-o doară că abia acum darul lui Dumnezeu i se impune existării Noi ne vom trăi timpu-mpreună. – se miră el năzărindu-şi că vede iar pe femeia creaţă ivind-o valurile întrupând-o timpul: a fost este acelaşi timp – va fi timpul: există”.
Înainte de a prezenta pe scurt subiectul romanului, sunt necesare câteva cuvinte despre titlu. Hagigadar este un cuvânt armean ce se traduce prin „cea care împlineşte dorinţele”. O mănăstire de pe teritoriul României se numeşte chiar astfel, şi istoria ei poate sugera semnificaţii grăitoare pentru înţelegea mai profundă a romanului lui Adrian Georgescu. Situată lângă Suceava, mănăstirea Hagigadar este cunoscută de către localnici ca fiind un loc unde toate dorinţele devin realitate dacă pelerinul parcurge drumul până acolo în tăcere deplină. Similar este şi drumul parcurs de eroul romanului Hagigadar, personajul care „vorbeşte” cel mai puţin, căci el nu are de comunicat altceva decât dragostea. Vocea sa este cea mai puţin audibilă în roman; în rest toate celelalte personaje încearcă permanent să comunice cu el – şi unele cu altele – însă fără prea multe şanse de succes, după cum vom arăta în continuare.
