Dacă noţiuni precum „pedagogia waldorf”, sau „step by step” ridică destul de multe semne de întrebare pentru neiniţiaţi, „tehnologia modernă în educaţie” e un concept lesne de înţeles, dar care nu scapă de biciuirea ironică a „adevărului” românesc: practica ne omoară. La nivel teoretic, ideea de tehnologie în educaţie stapâneşte pagini bune, însă la nivel practic, conceptul funcţionează doar cu „amortizor”. Evident, unii m-ar putea contrazice, având argumente destul de bune, cum că în unele şcoli elevii utilizează computerul chiar foarte des, că internetul este folosit pentru a selecta informaţii utile, că elevii se implică în realizarea unor proiecte deosebit de interesante ce nu numai că îi ajută pe aceştia să achiziţioneze noi cunoştinţe, dar îi şi obligă să interacţioneze, fără a mai fi timoraţi sau uneori complexaţi. Bun, perfect de-acord, însă aceste argumente funcţionează într-un cadru restrâns – „unele şcoli”. Marea majoritate a şcolilor folosesc „tehnologia modernă” doar în cazuri de excepţie, creionul şi hârtia ramânând sfinte. În ce măsură ar trebui să condamnăm acest lucru; nu ar fi mai bine să realizam o cercetare ceva mai amănunţită? În 1984, F. Skinner, persoană de renume în domeniul pedagogiei, spunea, facând referire la educaţia americană: „Elevii ar învăţa de două ori mai mult în acelaşi interval de timp şi cu acelaşi efort, dacă s-ar utiliza tehnologia computerelor în actul de învăţare.” 1 Ei bine, timpul ne permite acum să reflectăm puţin asupra calităţii învăţământului american, şi pentru a fi subtilă voi adresa o întrebare retorică: cum se face că măreaţa Americă apreciază şi chiar caută profesori de altă sorginte decât cea americană?
Tehnologia modernă în educaţie
Dacă noţiuni precum „pedagogia waldorf”, sau „step by step” ridică destul de multe semne de întrebare pentru neiniţiaţi, „tehnologia modernă în educaţie” e un concept lesne de înţeles, dar care nu scapă de biciuirea ironică a „adevărului” românesc: practica ne omoară. La nivel teoretic, ideea de tehnologie în educaţie stapâneşte pagini bune, însă la nivel practic, conceptul funcţionează doar cu „amortizor”. Evident, unii m-ar putea contrazice, având argumente destul de bune, cum că în unele şcoli elevii utilizează computerul chiar foarte des, că internetul este folosit pentru a selecta informaţii utile, că elevii se implică în realizarea unor proiecte deosebit de interesante ce nu numai că îi ajută pe aceştia să achiziţioneze noi cunoştinţe, dar îi şi obligă să interacţioneze, fără a mai fi timoraţi sau uneori complexaţi. Bun, perfect de-acord, însă aceste argumente funcţionează într-un cadru restrâns – „unele şcoli”. Marea majoritate a şcolilor folosesc „tehnologia modernă” doar în cazuri de excepţie, creionul şi hârtia ramânând sfinte. În ce măsură ar trebui să condamnăm acest lucru; nu ar fi mai bine să realizam o cercetare ceva mai amănunţită? În 1984, F. Skinner, persoană de renume în domeniul pedagogiei, spunea, facând referire la educaţia americană: „Elevii ar învăţa de două ori mai mult în acelaşi interval de timp şi cu acelaşi efort, dacă s-ar utiliza tehnologia computerelor în actul de învăţare.” 1 Ei bine, timpul ne permite acum să reflectăm puţin asupra calităţii învăţământului american, şi pentru a fi subtilă voi adresa o întrebare retorică: cum se face că măreaţa Americă apreciază şi chiar caută profesori de altă sorginte decât cea americană?
