Aşa ar fi trebuit să strig şi eu de mai multe ori în gura mare, dar nu am făcut-o. Pentru că am fost învăţat să stau în banca mea şi să îi las pe alţii să decidă dacă am sau nu am cu ce. Pentru că, mi se spunea în şcoala primară, e bine să fim modeşti… Şi am tot fost. Până am înţeles, de la maestrul Mircea Albulescu faptul că uneori modestia poate fi prostească. Şi că, dacă tu însuţi nu ieşi în faţă să arăţi că ai cu ce, chiar dacă te observă cineva, poate nimeni nu e interesat să o şi recunoască. Sau să înţeleagă. Aşa că astăzi m-am hotărât să scriu tocmai pentru că am cu ce. Da, am cu ce să mă mândresc! Ei nah, o să ziceţi, s-a trezit Giurgea să ne spună cine ştie ce despre el. Ei bine, aşa este!
Vreau să vă spun despre mine ceva, dar prin prisma unor lucruri care îmi dau dreptul să spun că am cu ce! Şi aş începe cu rezervaţia de
bujori de stepă de la Zau de Câmpie, unică în România şi chiar în Estul Europei. Despre care poate aţi auzit, dar care merită mai mult decât un articol sau o emisiune în jurul datei de 1 mai, când florile sunt presărate ca picăturile de sânge pe dealurile Zaului. Pentru că de acea rezervaţie se leagă practic destinul unui om, Marcu Sâncrăian, trecut la cele veşnice acum ceva vreme, dar care s-a făcut frate cu bujorii pentru a-i salva de la dispariţie. Zilele acestea a fost plin de oameni la bujori şi poate la anul vor fi şi mai mulţi. Până atunci poate vor fi fost alocate şi fondurile necesare pentru asfaltarea drumului care duce între dealurile cu bujori ale Zaului. Poate până atunci autorităţile, locale, judeţene sau naţionale vor trece dincolo de gargara ieftină şi vor promova zona astfel încât turiştii de sezon să dea o fugă până acolo să vadă minunatele flori venite din erele demult apuse. Şi tot până atunci poate s-or găsi bani şi pentru asfaltarea drumurilor ce leagă Zaul de Câmpie de Cluj sau Târgu-Mureş prin Luduş sau Şăulia, drumuri ieşite parcă de curând dintr-un război. Revenind însă vă spun că, deşi statul acesta care înghite bani prin aparatul său stufos şi clientelar, fără a asfalta drumurile şi fără a promova locurile care ar putea aduce turişti, eu am cu ce! Sunt din Zau şi mă mândresc cu ceea ce ne-a lăsat natura: bujorul de stepă – paeonia tenuifolia – sau bujorul românesc cu le place zăhenilor să îi spună.
Şi mai am cu ce! Pentru că tot acolo, la Zau, e un castel care a aparţinul baronului Ugron şi care, dincolo de istoria şi poveştile ce le poartă cu sine, are şi o arhitectură aparte, cu 4 turnuri – câte anotimpurile, cu 365 de ferestre – câte zilele anului, cu 52 de camere – cât saptamanile şi cu 7 terase cât zilele săptămânii şi 12 holuri – cât lunile anului. Lăsat în paragină de stat pentru că îşi dispută dreptul de proprietate asupra clădirii cu posibili urmaşi ai baronului… Nu-i nimic, deocamdată castelul există, ar putea atrage turiştii şi eu, provenind din Zau, spun da, am cu ce! La fel cum aş putea spune că da, am cu ce bă, am cu ce şi dacă v-aş vorbi de lacurile de la Zau cu întinderile lor de ape liniştite sau despre izvorul cu apă sărată, aproape de centru comunei, neexploatat de nimeni. Eu am cu ce aşadar, chiar dacă unora parcă nu le pasă… Şi am vrut să împărtăşesc domniilor voastre, citirorii mei, aceste gânduri pentru a nu lăsa timpul să distrugă ce e frumos şi a vă face să fiţi mândri de ceea ce ne-a fost dat, chiar dacă în aceste zile, în aceşti ani, avem senzaţia că suntem furaţi pe faţă.
Am cu ce mă, am cu ce!
Aşa ar fi trebuit să strig şi eu de mai multe ori în gura mare, dar nu am făcut-o. Pentru că am fost învăţat să stau în banca mea şi să îi las pe alţii să decidă dacă am sau nu am cu ce. Pentru că, mi se spunea în şcoala primară, e bine să fim modeşti… Şi am tot fost. Până am înţeles, de la maestrul Mircea Albulescu faptul că uneori modestia poate fi prostească. Şi că, dacă tu însuţi nu ieşi în faţă să arăţi că ai cu ce, chiar dacă te observă cineva, poate nimeni nu e interesat să o şi recunoască. Sau să înţeleagă. Aşa că astăzi m-am hotărât să scriu tocmai pentru că am cu ce. Da, am cu ce să mă mândresc! Ei nah, o să ziceţi, s-a trezit Giurgea să ne spună cine ştie ce despre el. Ei bine, aşa este!
Vreau să vă spun despre mine ceva, dar prin prisma unor lucruri care îmi dau dreptul să spun că am cu ce! Şi aş începe cu rezervaţia de bujori de stepă de la Zau de Câmpie, unică în România şi chiar în Estul Europei. Despre care poate aţi auzit, dar care merită mai mult decât un articol sau o emisiune în jurul datei de 1 mai, când florile sunt presărate ca picăturile de sânge pe dealurile Zaului. Pentru că de acea rezervaţie se leagă practic destinul unui om, Marcu Sâncrăian, trecut la cele veşnice acum ceva vreme, dar care s-a făcut frate cu bujorii pentru a-i salva de la dispariţie. Zilele acestea a fost plin de oameni la bujori şi poate la anul vor fi şi mai mulţi. Până atunci poate vor fi fost alocate şi fondurile necesare pentru asfaltarea drumului care duce între dealurile cu bujori ale Zaului. Poate până atunci autorităţile, locale, judeţene sau naţionale vor trece dincolo de gargara ieftină şi vor promova zona astfel încât turiştii de sezon să dea o fugă până acolo să vadă minunatele flori venite din erele demult apuse. Şi tot până atunci poate s-or găsi bani şi pentru asfaltarea drumurilor ce leagă Zaul de Câmpie de Cluj sau Târgu-Mureş prin Luduş sau Şăulia, drumuri ieşite parcă de curând dintr-un război. Revenind însă vă spun că, deşi statul acesta care înghite bani prin aparatul său stufos şi clientelar, fără a asfalta drumurile şi fără a promova locurile care ar putea aduce turişti, eu am cu ce! Sunt din Zau şi mă mândresc cu ceea ce ne-a lăsat natura: bujorul de stepă – paeonia tenuifolia – sau bujorul românesc cu le place zăhenilor să îi spună.
Şi mai am cu ce! Pentru că tot acolo, la Zau, e un castel care a aparţinul baronului Ugron şi care, dincolo de istoria şi poveştile ce le poartă cu sine, are şi o arhitectură aparte, cu 4 turnuri – câte anotimpurile, cu 365 de ferestre – câte zilele anului, cu 52 de camere – cât saptamanile şi cu 7 terase cât zilele săptămânii şi 12 holuri – cât lunile anului. Lăsat în paragină de stat pentru că îşi dispută dreptul de proprietate asupra clădirii cu posibili urmaşi ai baronului… Nu-i nimic, deocamdată castelul există, ar putea atrage turiştii şi eu, provenind din Zau, spun da, am cu ce! La fel cum aş putea spune că da, am cu ce bă, am cu ce şi dacă v-aş vorbi de lacurile de la Zau cu întinderile lor de ape liniştite sau despre izvorul cu apă sărată, aproape de centru comunei, neexploatat de nimeni. Eu am cu ce aşadar, chiar dacă unora parcă nu le pasă… Şi am vrut să împărtăşesc domniilor voastre, citirorii mei, aceste gânduri pentru a nu lăsa timpul să distrugă ce e frumos şi a vă face să fiţi mândri de ceea ce ne-a fost dat, chiar dacă în aceste zile, în aceşti ani, avem senzaţia că suntem furaţi pe faţă.
