Era undeva în perioada în care Silviu Brucan vorbea despre cei 20 de ani de tranziţie. Care s-au dus. Pe atunci am auzit pentru prima oară vorbindu-se de „generaţia de sacrificiu”. Era vorba de noi. Am înţeles repede. Anii au trecut uşor şi am sperat că, odată cu cei 20 de ani de tranziţie, se va sfârşi şi cu această sacrificare a noastră. Pentru că aveam deja impresia că ne grăbim să prindem din urmă Europa. Asta deşi nu aveam autostrăzi şi nici măcar produse de calitate în magazine la preţuri accesibile. Eu am continuat să sper însă. Aşa cum speram să văd şi o autostradă care să ne lege de Europa, o autostradă care să mă ajute să ajung la Bucureşti în două ore şi jumătate cel mult, dar şi la Budapesta în cel mult trei ore. Dar încă nu am văzut-o şi aproape că m-am liniştit: poate nu o să o mai vad eu…
Totuşi, până nu demult, speram. Speram pentru că reuşisem să am un salariu mai bun decât al părinţilor mei care lucrau de o viaţă. Iar apoi cineva s-a gândit şi la ei şi le-a crescut pensiile. Dar nu numai lor, ci şi restului de pensionari. Au venit însă alegerile şi echilibrul acela pe care îl simţeam eu s-a rupt. Statul, prin exponenţii lui, ajunşi la crâmă în urma unui vot popular (cel puţin aşa arată datele oficiale) a început să asmută angajaţii contra pensionarilor, dascălii împotriva poliţiştilor, funcţionarii publici împotriva magistraţilor şi şomerii împotriva patronilor. Am ajuns să mă gândesc cu tristeţe la diplomele pe care le-am adunat cu sârg prin şcoală şi să mă liniştesc doar la gândul că, odată, s-ar putea să ajungem din nou la normalitate.
Până atunci însă, în seara asta, un pensionar simpatic mi-a amintit de „generaţia de sacrificiu”. Şi el simte că a fost o viaţă întreagă parte a acestei generaţii. Acum simte că este sacrificat de-a dreptul. Şi, peste asta, spune domnia sa, Statul îl umileşte. Pentru că îl arată cu degetul, la fel cum îi arată pe ceilalţi pensionari cu care statul spune că cheltuieşte foarte mult. Pe care, crede pensionarul meu, îi vrea mai degrabă oale şi ulcele decât cetăţeni vii ai acestei ţări. Şi prin urmare vrea să le reducă pensiile. Însă uită cei care reprezintă Statul că, de fapt, aceşti pensionari de lângă noi au creditat statul aşa cum noi îl credităm acum. Mai abitir decât o face FMI. Fără dobândă. Pur şi simplu îi dăm din banii noştri, iar ei, pensionarii de azi, au dat la rându-le din banii lor. Iar acum, aşa cum spunea pensionarul de care vă vorbesc, trecut în copilărie printre gloanţele războiului, apoi prin reconstrucţia comunistă şi prin dărâmarea mitului ceauşist şi chiar şi prin cei 20 de ani de tranziţie, Statul le naţionalizează ceea ce le-a mai rămas: pensia. Îi umileşte vorbind despre o aşa-zisă cheltuială. Sincer, mi s-a rupt inima auzind vorbele bietului om. Dar mi-am revenit repede cu un banc. Cică, dacă cineva te păcăleşte o dată, să-i fie ruşine, iar dacă te păcăleşte şi a doua oară, să-ţi fie ruşine…
Şi eu fac parte din „generaţia de sacrificiu”. Mi-am dorit libertatea înainte de 1989 când mi-am cumpărat din banii de colindat un radio de buzunar la care ascultam „Vocea Americii” şi de la care am aflat că în România e Revoluţie. Mi-am dorit libertatea când vedeam cum copilul preşedintelui de la Cooperativă avea toate maşinuţele chinezeşti pe care şi le dorea, iar eu, copil de dascăl, stăteam la coadă pentru o portocală înainte de Crăciun sau fugeam după căruţa care ducea pîine de la brutărie pentru a ajuta la descărcat asigurându-mă astfel că voi primi sigur o pâine. Şi am simţit libertatea atunci când tatăl meu mi-a dat carnetul de partid să îl ard… Tata nu mai e. Nici partidul care a emis carnetul căruia eu i-am dat foc. Eu sunt însă în continuare sacrificat la fel ca România întreagă. Până când?!

Generaţia de sacrificiu

Era undeva în perioada în care Silviu Brucan vorbea despre cei 20 de ani de tranziţie. Care s-au dus. Pe atunci am auzit pentru prima oară vorbindu-se de „generaţia de sacrificiu”. Era vorba de noi. Am înţeles repede. Anii au trecut uşor şi am sperat că, odată cu cei 20 de ani de tranziţie, se va sfârşi şi cu această sacrificare a noastră. Pentru că aveam deja impresia că ne grăbim să prindem din urmă Europa. Asta deşi nu aveam autostrăzi şi nici măcar produse de calitate în magazine la preţuri accesibile. Eu am continuat să sper însă. Aşa cum speram să văd şi o autostradă care să ne lege de Europa, o autostradă care să mă ajute să ajung la Bucureşti în două ore şi jumătate cel mult, dar şi la Budapesta în cel mult trei ore. Dar încă nu am văzut-o şi aproape că m-am liniştit: poate nu o să o mai vad eu…
Totuşi, până nu demult, speram. Speram pentru că reuşisem să am un salariu mai bun decât al părinţilor mei care lucrau de o viaţă. Iar apoi cineva s-a gândit şi la ei şi le-a crescut pensiile. Dar nu numai lor, ci şi restului de pensionari. Au venit însă alegerile şi echilibrul acela pe care îl simţeam eu s-a rupt. Statul, prin exponenţii lui, ajunşi la crâmă în urma unui vot popular (cel puţin aşa arată datele oficiale) a început să asmută angajaţii contra pensionarilor, dascălii împotriva poliţiştilor, funcţionarii publici împotriva magistraţilor şi şomerii împotriva patronilor. Am ajuns să mă gândesc cu tristeţe la diplomele pe care le-am adunat cu sârg prin şcoală şi să mă liniştesc doar la gândul că, odată, s-ar putea să ajungem din nou la normalitate.
Până atunci însă, în seara asta, un pensionar simpatic mi-a amintit de „generaţia de sacrificiu”. Şi el simte că a fost o viaţă întreagă parte a acestei generaţii. Acum simte că este sacrificat de-a dreptul. Şi, peste asta, spune domnia sa, Statul îl umileşte. Pentru că îl arată cu degetul, la fel cum îi arată pe ceilalţi pensionari cu care statul spune că cheltuieşte foarte mult. Pe care, crede pensionarul meu, îi vrea mai degrabă oale şi ulcele decât cetăţeni vii ai acestei ţări. Şi prin urmare vrea să le reducă pensiile. Însă uită cei care reprezintă Statul că, de fapt, aceşti pensionari de lângă noi au creditat statul aşa cum noi îl credităm acum. Mai abitir decât o face FMI. Fără dobândă. Pur şi simplu îi dăm din banii noştri, iar ei, pensionarii de azi, au dat la rându-le din banii lor. Iar acum, aşa cum spunea pensionarul de care vă vorbesc, trecut în copilărie printre gloanţele războiului, apoi prin reconstrucţia comunistă şi prin dărâmarea mitului ceauşist şi chiar şi prin cei 20 de ani de tranziţie, Statul le naţionalizează ceea ce le-a mai rămas: pensia. Îi umileşte vorbind despre o aşa-zisă cheltuială. Sincer, mi s-a rupt inima auzind vorbele bietului om. Dar mi-am revenit repede cu un banc. Cică, dacă cineva te păcăleşte o dată, să-i fie ruşine, iar dacă te păcăleşte şi a doua oară, să-ţi fie ruşine…
Şi eu fac parte din „generaţia de sacrificiu”. Mi-am dorit libertatea înainte de 1989 când mi-am cumpărat din banii de colindat un radio de buzunar la care ascultam „Vocea Americii” şi de la care am aflat că în România e Revoluţie. Mi-am dorit libertatea când vedeam cum copilul preşedintelui de la Cooperativă avea toate maşinuţele chinezeşti pe care şi le dorea, iar eu, copil de dascăl, stăteam la coadă pentru o portocală înainte de Crăciun sau fugeam după căruţa care ducea pîine de la brutărie pentru a ajuta la descărcat asigurându-mă astfel că voi primi sigur o pâine. Şi am simţit libertatea atunci când tatăl meu mi-a dat carnetul de partid să îl ard… Tata nu mai e. Nici partidul care a emis carnetul căruia eu i-am dat foc. Eu sunt însă în continuare sacrificat la fel ca România întreagă. Până când?!

Postat de pe data de 10 mai, 2010 in categoria Civism. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 981 ori.

1 Raspuns pentru “Generaţia de sacrificiu”

  1. Salut,
    Sper ca intrebarea de final sa nu ramana una retorica. Se pare ca in ultima vreme verbul ” a spera” este cel mai des folosit ( cel putin in cazul meu) . Sa vedem ce se va intampla pe viitor.
    Toate cele bune

Publica un raspuns