Nu mai am putere şi nervi să mă mai uit la politicieni. Le simt mâna cum, intrusă, neghioabă, îmi cotrobăie prin buzunare, iar din gură molfăie măsuri anti-criză. Sunt incompetenţi de la primul la ultimul. Iar cel care nu e incompetent, n-are voie să apară la televizor. N-are dezlegare de la şeful de gaşcă, haită, gloată sau partid. Nu pot găsi în toată adunătura unul în care să am încredere, asta lăsând la o parte faptul că nu cred în omul providenţial. Principiile mele, bune ori proaste, cred în competenţe, în echipe, în muncă în echipă, ceea ce nu se suprapune mentalităţii „salvatorului”. Rumeg în minte tot felul de scenarii, dar nici unul nu se termină fericit. Într-o piesă de teatru, oricât de bun ar fi textul, dacă regizorul şi actorii sunt proşti, n-are cum să iasă un spectacol bun. Şi aş fi gata să iau la purecat fiecare scenariu, să-l disecăm şi să vă dovedesc inepţia din gândirea ăstora care l-ar duce pe fiecare în parte în gard. De fapt, mai pe româneşte, vorbesc de lipsa de viziune, de coerenţă, de gândire pe termen măcar mediu.

Nu mai ajută nici alegerile anticipate. Când mă uit şi văd în opoziţie un domn Crin Antonescu, stâlp moral ce şade la umbra conului Patriciu, care s-a suit la conducerea partidului profund nedemocratic, îmi piere toată speranţa. Dincolo, când văd un domn Victor Ponta, fost şef al corpului de control al Guvernului în perioada 2000-2004, mi-l desenez în minte ca un lider de partid suit pe-o marmeladă roşie veşnic mişcătoare, putrezită, erodată, plină de tot felul de ingrediente dubioase, platformă de pe care oricând ai şansa s-aluneci şi să cazi într-o clipită în negura istoriei. Cu pseudo-conservatori, extremişti, ori inculţi naţionalişti cred că n-are rost să ne pierdem vremea.

Cred că-n aste condiţii aş fi gata oricând să mă declar monarhist. În fond, perioadele în care statul român a fost monarhie, s-au suprapus peste perioadele de creştere, de dezvoltare ale naţiei. O infuzie de bun-simţ, de eleganţă, de bună creştere zău că ne-ar prinde bine. Alteţa Sa Regele Mihai, din spectrul politicii româneşti, ar fi de departe o elită politică, iar dacă doriţi argumente, pe lângă cele evidente, pot dezvolta. Dar nici Casa Regală nu mai e ce-a fost odată. Regele Mihai n-a avut tăria să-l trimită la plimbare pe penibilul Duda, un actor care şi-a fixat ca scop în viaţă să joace rolul unui principe.

Iar dacă e s-o continui pe linia asta ajung inevitabil la întrebarea: ce mai cauţi în ţara asta tu, om cu un minim discernământ? Ce te mai leagă de locurile astea? Şi e destul de simplu de răspuns. Toţi oamenii de calitate dintr-ânsa. Să nu înţelegeţi greşit, nu visez să mă compar cu oamenii de care tocmai vorbesc. Dar, Neagu Djuvara la revenirea în ţară după mai bine de 40 de ani de exil a avut sentimentul că nu aparţine acestui loc. Regele Mihai, de care pomeneam, a avut acelaşi şoc. Şi exemplele pot să continue. Cred că funia care ne ţinea legaţi a ajuns la mijlocul ei moral şi sentimental. E subţire, dar trainică. Întrebarea e cât poate să reziste la cât se chinuiesc, la modul total inconştient, băieţii ăştia s-o subţieze.

La rădăcina răbdării

Nu mai am putere şi nervi să mă mai uit la politicieni. Le simt mâna cum, intrusă, neghioabă, îmi cotrobăie prin buzunare, iar din gură molfăie măsuri anti-criză. Sunt incompetenţi de la primul la ultimul. Iar cel care nu e incompetent, n-are voie să apară la televizor. N-are dezlegare de la şeful de gaşcă, haită, gloată sau partid. Nu pot găsi în toată adunătura unul în care să am încredere, asta lăsând la o parte faptul că nu cred în omul providenţial. Principiile mele, bune ori proaste, cred în competenţe, în echipe, în muncă în echipă, ceea ce nu se suprapune mentalităţii „salvatorului”. Rumeg în minte tot felul de scenarii, dar nici unul nu se termină fericit. Într-o piesă de teatru, oricât de bun ar fi textul, dacă regizorul şi actorii sunt proşti, n-are cum să iasă un spectacol bun. Şi aş fi gata să iau la purecat fiecare scenariu, să-l disecăm şi să vă dovedesc inepţia din gândirea ăstora care l-ar duce pe fiecare în parte în gard. De fapt, mai pe româneşte, vorbesc de lipsa de viziune, de coerenţă, de gândire pe termen măcar mediu.

Nu mai ajută nici alegerile anticipate. Când mă uit şi văd în opoziţie un domn Crin Antonescu, stâlp moral ce şade la umbra conului Patriciu, care s-a suit la conducerea partidului profund nedemocratic, îmi piere toată speranţa. Dincolo, când văd un domn Victor Ponta, fost şef al corpului de control al Guvernului în perioada 2000-2004, mi-l desenez în minte ca un lider de partid suit pe-o marmeladă roşie veşnic mişcătoare, putrezită, erodată, plină de tot felul de ingrediente dubioase, platformă de pe care oricând ai şansa s-aluneci şi să cazi într-o clipită în negura istoriei. Cu pseudo-conservatori, extremişti, ori inculţi naţionalişti cred că n-are rost să ne pierdem vremea.

Cred că-n aste condiţii aş fi gata oricând să mă declar monarhist. În fond, perioadele în care statul român a fost monarhie, s-au suprapus peste perioadele de creştere, de dezvoltare ale naţiei. O infuzie de bun-simţ, de eleganţă, de bună creştere zău că ne-ar prinde bine. Alteţa Sa Regele Mihai, din spectrul politicii româneşti, ar fi de departe o elită politică, iar dacă doriţi argumente, pe lângă cele evidente, pot dezvolta. Dar nici Casa Regală nu mai e ce-a fost odată. Regele Mihai n-a avut tăria să-l trimită la plimbare pe penibilul Duda, un actor care şi-a fixat ca scop în viaţă să joace rolul unui principe.

Iar dacă e s-o continui pe linia asta ajung inevitabil la întrebarea: ce mai cauţi în ţara asta tu, om cu un minim discernământ? Ce te mai leagă de locurile astea? Şi e destul de simplu de răspuns. Toţi oamenii de calitate dintr-ânsa. Să nu înţelegeţi greşit, nu visez să mă compar cu oamenii de care tocmai vorbesc. Dar, Neagu Djuvara la revenirea în ţară după mai bine de 40 de ani de exil a avut sentimentul că nu aparţine acestui loc. Regele Mihai, de care pomeneam, a avut acelaşi şoc. Şi exemplele pot să continue. Cred că funia care ne ţinea legaţi a ajuns la mijlocul ei moral şi sentimental. E subţire, dar trainică. Întrebarea e cât poate să reziste la cât se chinuiesc, la modul total inconştient, băieţii ăştia s-o subţieze.

Postat de pe data de 11 mai, 2010 in categoria Civism. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 276 ori.

1 Raspuns pentru “La rădăcina răbdării”

  1. Ceacanau Mitrut spune:

    Pai regele Bîl Bîl nu apartine acestui loc. Nu mai are ce cauta aici.

    E un tradator de tara ce acum are pretentii de castele, terenuri si asa mai departe.

Publica un raspuns