Mi-am amintit de tilul unei nuvele şi totodata titlul unei culegeri de nuvele scrise de Isaac Asimov. Ştiu că SF-ul asimov-ian nu prea are de-a face cu cotidianul contemporan (wow, ce pleonasm!) cu noi, dar titlul, aşa cum este el, poate fi interpretat şi altfel. Referindu-se la ei înşişi, românii vor spune poate „Eu, românul”, ungurii „Én, a magyar”, germanii „Ich, der deutschen”, francezii „Je, les Français”, englezii „I, the Englishman”. Dar, oare cum or zice despre ei înşişi galicienii, catalonezii, bascii, secuii, valonii, flamanzii, romanşii, sarzii, sicilienii sau alte grupuri etnice? Să zicem că această problemă este relativ simplă, deşi ea este complicată, căci presupune rezultatul întregului sistem politic de la căderea lui Napoleon încoace (începând cu Congresul de la Viena din 1815, trecând prin sistemul de tratate de la Paris de dupa primul război mondial şi tratatele de pace de după cel de-al doilea război mondial).

Problema mai complicată se pune în cazul unor populaţii ce nu aveau o patrie (sau măcar o regiune) „mamă”. Exemplele clasice sunt cele ale populaţiilor iudaice şi ţigăneşti. „Eu, evreul” şi „Eu, ţiganul” sunt greu de tratat. De ce? Pentru că, cele două tipuri de grupuri etnice, din motive istorice pe care nu le voi dezvolta acum sunt de cele mai multe ori bilingve sau chiar trilingve, iar în cazul în care sunt, totuşi, uniligve, atunci avem de-a face cu o populaţie asimilată complet, a cărei etnicitate mai supravieţuieşte cel mult prin religie (în vara asta am vizitat biserici greco-catolice si greco-ortodoxe din nord-estul Ungariei) sau prin obiceiuri. Şi dacă cu evreii treaba e simplă, căci ei au apărut în istoria europeană începând cu Regii Catolici care i-au măcelărit (în baza aceleaşi justificări ca la islamici), convertit (vezi „marranos”, celebri evrei sefarzi secreţi, deveniţi buni catolici de rit latin), alungat (pe unii în Imperiul Otoman, care i-a primit cu braţele deschise, iar pe alţii in Franţa, de unde au început periplul lor european când evreii askenazi s-au lepădat încet-încet de limba ladino şi s-au pricopsit cu o nouă limbă, idiş), căci vor spune în ladino, idiş sau ivrit „Eu, evreul”, cu ţiganii treaba e mai complicată.

De ce? Pentru că ei îşi numesc limba şi poporul ca „romanes”. Ei sunt cunoscuţi sub numele de „ţigani”, „gitani” etc (fiind cunoscuţi cu etnonimele de „zigeuner” (în germană), „cigány” (în maghiară), „tsiganes”, „gitan” (în franceză), „zingaro” (în italiană), „cigano” (în portugheză), „gitanos” (în spaniolă), „gypsy” (în engleză). Trecând peste apelativele jignitoare (în sensul peiorativ în care sunt folosite în semantica contemporană, cum ar fi „cioară” sau „faraon”, deşi acesta din urmă e legat de ipoteza egipteană care a generat numele lor în engleză, irlandeză etc.), stăm să notăm că în limba română sunt doi termeni „ţigan” şi „rom” (ortografiat uneori şi ca „rrom”). Dacă noi, în limba română le putem spune cum vrem (aici mai e de văzut cine decide cum le zicem), cum facem cu pretenţiile lor, ale celor care sunt asimilaţi, dar au conştiinţa etnicităţii. Ştiu că etnonimul „ţigan” provine de la „atsiganos” (impur, murdar, de neatins) şi ar putea părea o folosire improprie dacă ne gîndim la semnificaţia originală (ca să nu complicăm cu educaţia rasistă a tinerilor părinţi „Dacă nu eşti cuminte, te ia ţiganul” sau formulările „ţigănism” pentru situaţii „complicate” sau celebrul „s-a înnecat ca ţiganul la mal”. Evident, lista poate continua.), dar cum românii, ungurii, slavofonii le spun germanilor „nemţi” (şi aceştia nu se supără deşi originea cuvântului nu e prea măgulitoare) şi nu „alemani”, „germani”, „tedesci” etc., presupun că putem să le spunem în continuare „ţigan” sau „rom”, cu semantică echivalentă.

Tiberiu Socaciu
comentator

Notă: Puteti citi opinii, puncte de vedere, comentarii, pamflete, analize şi sinteze pe blog-ul meu aflat la adresa http://tiberiusocaciu.wordpress.com.

Eu, robotul

Mi-am amintit de tilul unei nuvele şi totodata titlul unei culegeri de nuvele scrise de Isaac Asimov. Ştiu că SF-ul asimov-ian nu prea are de-a face cu cotidianul contemporan (wow, ce pleonasm!) cu noi, dar titlul, aşa cum este el, poate fi interpretat şi altfel. Referindu-se la ei înşişi, românii vor spune poate „Eu, românul”, ungurii „Én, a magyar”, germanii „Ich, der deutschen”, francezii „Je, les Français”, englezii „I, the Englishman”. Dar, oare cum or zice despre ei înşişi galicienii, catalonezii, bascii, secuii, valonii, flamanzii, romanşii, sarzii, sicilienii sau alte grupuri etnice? Să zicem că această problemă este relativ simplă, deşi ea este complicată, căci presupune rezultatul întregului sistem politic de la căderea lui Napoleon încoace (începând cu Congresul de la Viena din 1815, trecând prin sistemul de tratate de la Paris de dupa primul război mondial şi tratatele de pace de după cel de-al doilea război mondial).

Problema mai complicată se pune în cazul unor populaţii ce nu aveau o patrie (sau măcar o regiune) „mamă”. Exemplele clasice sunt cele ale populaţiilor iudaice şi ţigăneşti. „Eu, evreul” şi „Eu, ţiganul” sunt greu de tratat. De ce? Pentru că, cele două tipuri de grupuri etnice, din motive istorice pe care nu le voi dezvolta acum sunt de cele mai multe ori bilingve sau chiar trilingve, iar în cazul în care sunt, totuşi, uniligve, atunci avem de-a face cu o populaţie asimilată complet, a cărei etnicitate mai supravieţuieşte cel mult prin religie (în vara asta am vizitat biserici greco-catolice si greco-ortodoxe din nord-estul Ungariei) sau prin obiceiuri. Şi dacă cu evreii treaba e simplă, căci ei au apărut în istoria europeană începând cu Regii Catolici care i-au măcelărit (în baza aceleaşi justificări ca la islamici), convertit (vezi „marranos”, celebri evrei sefarzi secreţi, deveniţi buni catolici de rit latin), alungat (pe unii în Imperiul Otoman, care i-a primit cu braţele deschise, iar pe alţii in Franţa, de unde au început periplul lor european când evreii askenazi s-au lepădat încet-încet de limba ladino şi s-au pricopsit cu o nouă limbă, idiş), căci vor spune în ladino, idiş sau ivrit „Eu, evreul”, cu ţiganii treaba e mai complicată.

De ce? Pentru că ei îşi numesc limba şi poporul ca „romanes”. Ei sunt cunoscuţi sub numele de „ţigani”, „gitani” etc (fiind cunoscuţi cu etnonimele de „zigeuner” (în germană), „cigány” (în maghiară), „tsiganes”, „gitan” (în franceză), „zingaro” (în italiană), „cigano” (în portugheză), „gitanos” (în spaniolă), „gypsy” (în engleză). Trecând peste apelativele jignitoare (în sensul peiorativ în care sunt folosite în semantica contemporană, cum ar fi „cioară” sau „faraon”, deşi acesta din urmă e legat de ipoteza egipteană care a generat numele lor în engleză, irlandeză etc.), stăm să notăm că în limba română sunt doi termeni „ţigan” şi „rom” (ortografiat uneori şi ca „rrom”). Dacă noi, în limba română le putem spune cum vrem (aici mai e de văzut cine decide cum le zicem), cum facem cu pretenţiile lor, ale celor care sunt asimilaţi, dar au conştiinţa etnicităţii. Ştiu că etnonimul „ţigan” provine de la „atsiganos” (impur, murdar, de neatins) şi ar putea părea o folosire improprie dacă ne gîndim la semnificaţia originală (ca să nu complicăm cu educaţia rasistă a tinerilor părinţi „Dacă nu eşti cuminte, te ia ţiganul” sau formulările „ţigănism” pentru situaţii „complicate” sau celebrul „s-a înnecat ca ţiganul la mal”. Evident, lista poate continua.), dar cum românii, ungurii, slavofonii le spun germanilor „nemţi” (şi aceştia nu se supără deşi originea cuvântului nu e prea măgulitoare) şi nu „alemani”, „germani”, „tedesci” etc., presupun că putem să le spunem în continuare „ţigan” sau „rom”, cu semantică echivalentă.

Tiberiu Socaciu
comentator

Notă: Puteti citi opinii, puncte de vedere, comentarii, pamflete, analize şi sinteze pe blog-ul meu aflat la adresa http://tiberiusocaciu.wordpress.com.

Postat de pe data de 24 aug., 2010 in categoria Civism, Educație, Opinii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 1,247 ori.

Publica un raspuns