Cel mai mult aștept Zdob și Zdub, sincer! îmi zice o amică.

Eu aștept ziua zero. Și privirile „de sus” ale celor care fac dreapta după ce trec podul de la Week-end, aceia care „n-ar merge nici împușcați între drogații ăia”.  Și praful. Și mesele slinoase. Și pletoșii. Paharele de plastic, goale, înlănțuite în metri, cum nu vezi niciodată la Zilele Tîrgumureșene. Și zuzele în balerini care umblă pe vârfuri prin praf, spre deliciul celorlalți. Și gulyas-ul unguresc sau, mai precis, cel mai bun gulyas unguresc, pe care-l mănânc doar într-o săptămână pe an. Și atmosfera de la concerte. Și libertatea supremă pe care, culmea ironiei, o găsesc într-un țarc în care intru atent controlat la brățară și prin rucsac. Și plimbările aiurea de la o terasă la alta sau de la o scenă la alta. Și zâmbetul tâmp de pe față, imediat după ce ies de la un concert bun. Și oboseala de către dimineață. Și răsăritul, la terasa Cafe Tutun, unde cu siguranță va cânta anul acesta în boxe cam toată discografia AC/DC. Ca-n toți anii trecuți. Și mizeria de pe încălțări, pe care o constat abia când ajung acasă. Și moleșeala de la începutul unei noi zile, care începe numai de pe la ora 17. Și coada la toaleta ecologică. Și amalgamul de oameni, genuri de muzică, idei trăsnite și zâmbetul. Zâmbetele, că-s mai multe și le găsești pe toate chipurile. Pentru că nu e om care acolo să fie încrâncenat, încruntat, nervos. Aceia ori rămân la poartă, ori își lasă acolo nervii. Și panica instalându-se duminică spre luni, după ora 12 noaptea. De ce? Pentru că trebuie să mai aștept încă un an de zile ca să trăiesc din nou aceeași senzație.

Voi lua deci o scurtă pauză, până luni, când am să revin în normalitate.

Pauză.

Cel mai mult aștept Zdob și Zdub, sincer! îmi zice o amică.

Eu aștept ziua zero. Și privirile „de sus” ale celor care fac dreapta după ce trec podul de la Week-end, aceia care „n-ar merge nici împușcați între drogații ăia”.  Și praful. Și mesele slinoase. Și pletoșii. Paharele de plastic, goale, înlănțuite în metri, cum nu vezi niciodată la Zilele Tîrgumureșene. Și zuzele în balerini care umblă pe vârfuri prin praf, spre deliciul celorlalți. Și gulyas-ul unguresc sau, mai precis, cel mai bun gulyas unguresc, pe care-l mănânc doar într-o săptămână pe an. Și atmosfera de la concerte. Și libertatea supremă pe care, culmea ironiei, o găsesc într-un țarc în care intru atent controlat la brățară și prin rucsac. Și plimbările aiurea de la o terasă la alta sau de la o scenă la alta. Și zâmbetul tâmp de pe față, imediat după ce ies de la un concert bun. Și oboseala de către dimineață. Și răsăritul, la terasa Cafe Tutun, unde cu siguranță va cânta anul acesta în boxe cam toată discografia AC/DC. Ca-n toți anii trecuți. Și mizeria de pe încălțări, pe care o constat abia când ajung acasă. Și moleșeala de la începutul unei noi zile, care începe numai de pe la ora 17. Și coada la toaleta ecologică. Și amalgamul de oameni, genuri de muzică, idei trăsnite și zâmbetul. Zâmbetele, că-s mai multe și le găsești pe toate chipurile. Pentru că nu e om care acolo să fie încrâncenat, încruntat, nervos. Aceia ori rămân la poartă, ori își lasă acolo nervii. Și panica instalându-se duminică spre luni, după ora 12 noaptea. De ce? Pentru că trebuie să mai aștept încă un an de zile ca să trăiesc din nou aceeași senzație.

Voi lua deci o scurtă pauză, până luni, când am să revin în normalitate.

Postat de pe data de 24 aug., 2010 in categoria Civism. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 306 ori.

Publica un raspuns