Sovata a fost locul în care mi-am petrecut multe veri în copilărie. În tabere. Au fost multe. Şi mereu îmi plăcea să revin aici. Nu ştiu să spun de ce, dar de fiecare dată simţeam Sovata ca pe o oază de linişte, numai bună pentru relaxare.  Vară şi iarna. Singurul eveniment neplăcut legat de Sovata este imaginea unui sticlete (o pasăre care seamănă cu vrăbiuţele) pe care l-am lovit fără să vreau cu o piatră… Copilăria a trecut, iar eu merg în continuare, an de an, la Sovata. O perioadă drumurile de acces spre Sovata au fost groaznice. După ce, cu implicarea miniştrilor UDMR, au venit bani pentru drumul principal de acces spre Sovata, reabilitat dacă nu greşesc prin firma cunoscutului şi controversatului Umbrărescu, a devenit din nou o plăcere. Atât doar că, odată ajuns la Sovata aveai impresia că ai aterizat pe un teren proaspăt scăpat din bombardamente. Cu praf şi zgomot. Am fost la Sovata şi zilele trecute. Am regăsit-o ca pe vremurile bune. Şi poate chiar mai mult decât atunci. Fascinantă şi atractivă. Infrastructură refăcută, alei care te îmbie să le calci în drumul spre linişte şi relaxare. Şi o mare de oameni veniţi să se bucure de ceea ce ne-a dăruit natura. Abia am găsit un loc de parcare. Nu am mai văzut de multă vreme Sovata ca anul acesta. Singurul lucru care nu mi-a plăcut este meteahna celor care gestionează Laul Ursu de a te pune să plăteşti încă o dată intrarea dacă vrei să ieşi de la lac pe la miezul zilei, când soarele arde necruţător. Dar, chiar şi aşa, Sovata rămâne mirifică. Este un loc unde poţi uita de tot. Poţi uita chiar că trăieşti într-o Românie subjugată de interesele meschine ale unora sau altora. Rişti chiar să crezi că ai ajuns în Ungaria, în staţiunile pe care le vizitează deja de ani buni românii… O fi ceva în sângele vecinilor noştri. Ştiu cum să facă să te simţi bine. Să vrei să te reîntorci la ei. Aşa şi la Sovata. Vreau să merg iar şi iar şi iar…

Sovata. Mereu fascinantă.

Sovata a fost locul în care mi-am petrecut multe veri în copilărie. În tabere. Au fost multe. Şi mereu îmi plăcea să revin aici. Nu ştiu să spun de ce, dar de fiecare dată simţeam Sovata ca pe o oază de linişte, numai bună pentru relaxare.  Vară şi iarna. Singurul eveniment neplăcut legat de Sovata este imaginea unui sticlete (o pasăre care seamănă cu vrăbiuţele) pe care l-am lovit fără să vreau cu o piatră… Copilăria a trecut, iar eu merg în continuare, an de an, la Sovata. O perioadă drumurile de acces spre Sovata au fost groaznice. După ce, cu implicarea miniştrilor UDMR, au venit bani pentru drumul principal de acces spre Sovata, reabilitat dacă nu greşesc prin firma cunoscutului şi controversatului Umbrărescu, a devenit din nou o plăcere. Atât doar că, odată ajuns la Sovata aveai impresia că ai aterizat pe un teren proaspăt scăpat din bombardamente. Cu praf şi zgomot. Am fost la Sovata şi zilele trecute. Am regăsit-o ca pe vremurile bune. Şi poate chiar mai mult decât atunci. Fascinantă şi atractivă. Infrastructură refăcută, alei care te îmbie să le calci în drumul spre linişte şi relaxare. Şi o mare de oameni veniţi să se bucure de ceea ce ne-a dăruit natura. Abia am găsit un loc de parcare. Nu am mai văzut de multă vreme Sovata ca anul acesta. Singurul lucru care nu mi-a plăcut este meteahna celor care gestionează Laul Ursu de a te pune să plăteşti încă o dată intrarea dacă vrei să ieşi de la lac pe la miezul zilei, când soarele arde necruţător. Dar, chiar şi aşa, Sovata rămâne mirifică. Este un loc unde poţi uita de tot. Poţi uita chiar că trăieşti într-o Românie subjugată de interesele meschine ale unora sau altora. Rişti chiar să crezi că ai ajuns în Ungaria, în staţiunile pe care le vizitează deja de ani buni românii… O fi ceva în sângele vecinilor noştri. Ştiu cum să facă să te simţi bine. Să vrei să te reîntorci la ei. Aşa şi la Sovata. Vreau să merg iar şi iar şi iar…

Postat de pe data de 11 aug., 2010 in categoria Civism. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 731 ori.

Publica un raspuns