Dacă faci dreapta la Sighișoara către Agnita și ieși de pe aglomeratul E60 intri într-o altă lume. Brusc vei avea senzația că secundarul de pe ceas nu mai aleargă, ci a ieșit la promenadă. Casele sunt altfel, drumurile înguste și întortocheate sunt altfel, oamenii așișderea. La fel de drept e că nici dacă vrei nu te poți grăbi prin denivelările și gropile din asfalt. Dar n-ai nici un motiv. Drumul e cât se poate de degajat, iar satele săsești sunt adevărate sticluțe cu esențe de cultură și civilizație săsească. Ce-i drept, fără sași – care au plecat. Sașii nu știu să aibă obiceiul de-a sta pe bancă la o bârfă în fața gardului. Au rămas în schimb casele lor, bisericile fortificate, primitivele principii de urbanism, pe care noi încă nici acum nu vrem să le pricepem. De pildă ulița mare la ei nu e uliță, ci e o șosea flancată pe ambele părți de spații verzi, trotuare generoase pentru promenadă și abia apoi casele de locuit.

Dar lumea asta nu e toată legată ombilical numai de sat, de sași cu cultura lor cu tot. Pe care o ador, spui drept. E vorba de  ce vezi pe lângă drum. Niște dealuri, niște pășuni, niște păduri, o sălbăticie neaoșă aproape nealterată. O floră, o faună aferentă, o mamă natură în plină floare a vârstei care plesnește de sănătate. O normalitate din care sorbi din priviri cu nesaț. Îți vine să te uiți mai mult în afara drumului, dar firește că denivelările și gropile nu te prea lasă. Peisajul ți se derulează ca un covor, având modelul veșnic în schimbare. Și stai și te gândești că e la tine acasă, e un drum pe care-l poți străbate oricând și nu-i musai să bați mii de kilometri către alte țări.

Sigur, sunt o grămadă de alte neajunsuri. De pildă poți întâlni sate în care sărăcia lucie ajunge până-n stradă. Vezi copii desculți și murdari, iar asta nu-ți creează un sentiment tocmai plăcut. Sau la fel de bine poți să dai de-o ruptură a drumului în care dacă ai o viteză amețitoare de să zicem 70-80 km/h să rămâi fără vreo roată, planetară, bieletă etc. Sau să vezi niște construcții absolut fabuloase, cum sunt bisericile fortificate de care vă spuneam, de pe care curge tencuiala, problemă pe care localnicii și autoritățile o tratează cu maximă indiferență. Iar asta mai toarnă încă niște tristețe-n sufletul privitorului.

Din cauza asta spuneam că-i o altfel de lume. Să nu înțelegeți că acestea sunt cele mai frumoase cetăți, ori biserici fortificate. Sau că nu există nicăieri în lume o sălbăticie a naturii mai frumoasă ca la noi. Ba există și nu e nici presărată cu pet-uri. Dar e o anume combinație: o natură, o felie consistentă de civilizație lăsată de sași, pe care n-o știm exploata, de care nu ne prea știm bucura. Ba mai mult, pe care n-o știm nici măcar întreține.

O altă lume

Dacă faci dreapta la Sighișoara către Agnita și ieși de pe aglomeratul E60 intri într-o altă lume. Brusc vei avea senzația că secundarul de pe ceas nu mai aleargă, ci a ieșit la promenadă. Casele sunt altfel, drumurile înguste și întortocheate sunt altfel, oamenii așișderea. La fel de drept e că nici dacă vrei nu te poți grăbi prin denivelările și gropile din asfalt. Dar n-ai nici un motiv. Drumul e cât se poate de degajat, iar satele săsești sunt adevărate sticluțe cu esențe de cultură și civilizație săsească. Ce-i drept, fără sași – care au plecat. Sașii nu știu să aibă obiceiul de-a sta pe bancă la o bârfă în fața gardului. Au rămas în schimb casele lor, bisericile fortificate, primitivele principii de urbanism, pe care noi încă nici acum nu vrem să le pricepem. De pildă ulița mare la ei nu e uliță, ci e o șosea flancată pe ambele părți de spații verzi, trotuare generoase pentru promenadă și abia apoi casele de locuit.

Dar lumea asta nu e toată legată ombilical numai de sat, de sași cu cultura lor cu tot. Pe care o ador, spui drept. E vorba de  ce vezi pe lângă drum. Niște dealuri, niște pășuni, niște păduri, o sălbăticie neaoșă aproape nealterată. O floră, o faună aferentă, o mamă natură în plină floare a vârstei care plesnește de sănătate. O normalitate din care sorbi din priviri cu nesaț. Îți vine să te uiți mai mult în afara drumului, dar firește că denivelările și gropile nu te prea lasă. Peisajul ți se derulează ca un covor, având modelul veșnic în schimbare. Și stai și te gândești că e la tine acasă, e un drum pe care-l poți străbate oricând și nu-i musai să bați mii de kilometri către alte țări.

Sigur, sunt o grămadă de alte neajunsuri. De pildă poți întâlni sate în care sărăcia lucie ajunge până-n stradă. Vezi copii desculți și murdari, iar asta nu-ți creează un sentiment tocmai plăcut. Sau la fel de bine poți să dai de-o ruptură a drumului în care dacă ai o viteză amețitoare de să zicem 70-80 km/h să rămâi fără vreo roată, planetară, bieletă etc. Sau să vezi niște construcții absolut fabuloase, cum sunt bisericile fortificate de care vă spuneam, de pe care curge tencuiala, problemă pe care localnicii și autoritățile o tratează cu maximă indiferență. Iar asta mai toarnă încă niște tristețe-n sufletul privitorului.

Din cauza asta spuneam că-i o altfel de lume. Să nu înțelegeți că acestea sunt cele mai frumoase cetăți, ori biserici fortificate. Sau că nu există nicăieri în lume o sălbăticie a naturii mai frumoasă ca la noi. Ba există și nu e nici presărată cu pet-uri. Dar e o anume combinație: o natură, o felie consistentă de civilizație lăsată de sași, pe care n-o știm exploata, de care nu ne prea știm bucura. Ba mai mult, pe care n-o știm nici măcar întreține.

Postat de pe data de 13 sept., 2010 in categoria Civism, Cultură. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 317 ori.

Publica un raspuns