Sunt un cetăţean al Târgu-Mureşului. Stau în Piaţa Victoriei, trec deseori prin Piaţa Trandafirilor unde adesea mă opream siderat, de un peisaj superb. Un joc dinamic şi subtil al unor forme concave (gropi) şi convexe (grămezi de pământ), tăiate de o broderie de garduri de sârmă. Peisajul avea ceva dintr-o combinaţie de peisaj selenar amestecat cu efectele meteoritului Tungus. Din păcate, în ultimele zile peisajul s-a schimbat, a pierdut mult din frumuseţe, s-a nivelat, s-a uniformizat, aducând a cunoscuta tactică folosită în războaiele cu turcii: cea a pământului pârjolit pe care nu creşte fir de iarbă. Din “fericire”, jocul gardurilor de sârmă a devenit mult mai vizibil, mai prezent, căpătând aspectul unui labirint din care nu mai poţi ieşi.

Experienţa am avut-o sâmbătă 23 oct. 2010, când am mers la Teatru Naţional la o premieră. Deşi am plecat din timp, spre ruşinea mea (sau poate a altora) am întârziat. Mi-a fost foarte greu să ies din acest labirint şi să mă apropii de clădirea teatrului. Nici un indicator, nici o pistă spre intrarea acestui edificiu, doar garduri, garduri, închise cu lacăte.

Şi atunci, am avut revelaţia: această clădire care mulţi ani de zile (şi după revoluţie) a fost emblema oraşului, această clădire construită pe vremea sinistrului care a vrut „să ne omoare cu soia” şi ne-a ţinut în frig, lucruri condamnabile, ce astăzi nu se mai întâmplă, această clădire comunistă (cum ar spune d-l Tismăneanu), această clădire, ar trebui demolată. Ea încurcă şi nu foloseşte. S-a încercat demolarea dinăuntru, dar nu s-a reuşit. De aceea propun primăriei să bage buldozerele în ea. În spaţiul astfel creat se poate construi un frumos şi folositor stadion (tot avem echipa în A)…

Vorba dictonului: „picioare sana in corpore sano”?! , căci de minte ce nevoie mai e… Ca să-l votezi pe Zeus, chiar e bine să nu o ai!

Pentru conformitate,

Mihai Gingulescu

PS: Am primit această opinie a maestrului Gingulescu şi am considerat absolut normal să o fac publică în integralitatea sa. De ce? Pentru că vocile oraşului trebuie să se facă auzite, doar doar o să le şi ia Zeuşii mai mari sau mai mici în seamă, iar societatea civilă va reuşi în cele din urmă să se regrupeze în folosul şi interesul oraşului pentru că deocamdată tace ca şi când ar fi anesteziată sau cumpărată. (Adrian A. Giurgea)

„EMBLEME ALE ORAŞULUI NOSTRU?”, de Mihai Gingulescu

Sunt un cetăţean al Târgu-Mureşului. Stau în Piaţa Victoriei, trec deseori prin Piaţa Trandafirilor unde adesea mă opream siderat, de un peisaj superb. Un joc dinamic şi subtil al unor forme concave (gropi) şi convexe (grămezi de pământ), tăiate de o broderie de garduri de sârmă. Peisajul avea ceva dintr-o combinaţie de peisaj selenar amestecat cu efectele meteoritului Tungus. Din păcate, în ultimele zile peisajul s-a schimbat, a pierdut mult din frumuseţe, s-a nivelat, s-a uniformizat, aducând a cunoscuta tactică folosită în războaiele cu turcii: cea a pământului pârjolit pe care nu creşte fir de iarbă. Din “fericire”, jocul gardurilor de sârmă a devenit mult mai vizibil, mai prezent, căpătând aspectul unui labirint din care nu mai poţi ieşi.

Experienţa am avut-o sâmbătă 23 oct. 2010, când am mers la Teatru Naţional la o premieră. Deşi am plecat din timp, spre ruşinea mea (sau poate a altora) am întârziat. Mi-a fost foarte greu să ies din acest labirint şi să mă apropii de clădirea teatrului. Nici un indicator, nici o pistă spre intrarea acestui edificiu, doar garduri, garduri, închise cu lacăte.

Şi atunci, am avut revelaţia: această clădire care mulţi ani de zile (şi după revoluţie) a fost emblema oraşului, această clădire construită pe vremea sinistrului care a vrut „să ne omoare cu soia” şi ne-a ţinut în frig, lucruri condamnabile, ce astăzi nu se mai întâmplă, această clădire comunistă (cum ar spune d-l Tismăneanu), această clădire, ar trebui demolată. Ea încurcă şi nu foloseşte. S-a încercat demolarea dinăuntru, dar nu s-a reuşit. De aceea propun primăriei să bage buldozerele în ea. În spaţiul astfel creat se poate construi un frumos şi folositor stadion (tot avem echipa în A)…

Vorba dictonului: „picioare sana in corpore sano”?! , căci de minte ce nevoie mai e… Ca să-l votezi pe Zeus, chiar e bine să nu o ai!

Pentru conformitate,

Mihai Gingulescu

PS: Am primit această opinie a maestrului Gingulescu şi am considerat absolut normal să o fac publică în integralitatea sa. De ce? Pentru că vocile oraşului trebuie să se facă auzite, doar doar o să le şi ia Zeuşii mai mari sau mai mici în seamă, iar societatea civilă va reuşi în cele din urmă să se regrupeze în folosul şi interesul oraşului pentru că deocamdată tace ca şi când ar fi anesteziată sau cumpărată. (Adrian A. Giurgea)

Postat de pe data de 24 oct., 2010 in categoria Civism, Cultură, Opinii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 4,354 ori.

3 Raspunsuri pentru “„EMBLEME ALE ORAŞULUI NOSTRU?”, de Mihai Gingulescu”

  1. maria spune:

    Dl. Gingulescu nu cunoaște apetenta edililor orasului pentru festinuri bahice spre amețirea prostimii? Ce-i aia premieră teatrală? Cu ce se bea? Ceva țâțe sau c…i vedem acolo? Cu câți bani ies ăștia la înaintare?…etc. Singurii actori (marionete portocalii) sunt ei, abonații domeniului public, lipiți in poze de neamuri proaste, pe timpul campaniilor electorale, care, ajunși câștigători, nu fac altceva decât să(să-și) satisfacă lăcomia de parale. Cabotini profesioniști, trec imediat la ,,treabă,, spre câștigul personal și de gașcă. Știe,dl.Gingulescu, ce sumă, din banul public, va cheltui cetățeanul Florea, pentru o inutilă deplasare ăn America? Sau știe ecelași domn al scenei, cât vom plăti pentru adaptarea-readaptarea la fusul..orar al aceluiași cabotin?

  2. maria spune:

    mă chinuie o adăugare: dacă locuitorii orașului vor reproșa ceva în legătură cu starea de degradare a spațiului din fața Teatrului, edilii-cabotini vor da un răspuns …etnic

Publica un raspuns