Își fixează camera de luat vederi în fața ușii. Dacă ar putea, ar merge mai departe până la căpătâiul sicriului, dar nu întotdeauna le este permis. Gata proptiți, cu instrumentele de lucru desfășurate, așteaptă să vină cineva care a avut de-a face cu vedeta. Mama vedetei, sora, soțul… cineva din familie. Dacă nu, e bun ș-un prieten mai apropiat. Când în sfârșit ajung, se îndreaptă de spate și aruncă ceremoniosul „Condoleanțe!”. Dar fiind neghiob, nu conștientizează până la capăt că se află în mijlocul unui trist eveniment de familie, în fața unor trăiri sufletești cumplite, intime prin excelență. Din cauza asta acel scurt salut „Condoleanțe”” sună ca orice alt „Bună ziua! Ce mai faceți?” rostit cu zâmbetul pe buze.

Colegii lui din platou așteaptă vești noi de la fața locului, iar când în sfârșit ajung să stea de vorbă cu trimisul din teren, începe rastelul de întrebări, care mai de care mai banale și tâmpite. Ca privitor ești asaltat cu tot felul de informații (într-o reală competiție a inutilității) despre cursul unei ceremonii de înmormântare. Pe care de altfel, că doar așa e viața, o cam știi pe dinafară. Când a terminat cu reporterul, încep discuțiile din platou. Sunt invitați o seamă de amici, unii mai afectați decât ceilalți care se pun pe-o șezătoare în care dapănă amintiri despre răposat și contribuția lui la bunul mers al lucrurilor în omenire. Totul în direct.

Poporul năucit de cantitatea de detalii primite se pune pe rumegat subiectul. Analizează temeinic toate posibilele cauze ale decesului, mai apoi viața răposatului, realizările lăsate în spate etc. Două zile nu prea mai există pauză de masă, țigară, cafea sau de orice alt fel la care să nu se discute și despre trecerea în neființă a Cutărescului. Iar când a treia zi vine și înmormântarea, bună parte din țară își reia locul din fața televizorului și urmărește în tihnă transmisiunile în direct de la înmormântare.

La fiecare astfel de deces însoțit de macabrul spectacol televizat de cel mai grosolan prost-gust mă îngrozesc. Pentru că sunt șefi de redacție care cer așa ceva, reporteri gata să bage microfonul în gâtul răposatului și mai ales privitori care să asiste la toată tărășenia asta. Scârbos.

Moartea televizată

Își fixează camera de luat vederi în fața ușii. Dacă ar putea, ar merge mai departe până la căpătâiul sicriului, dar nu întotdeauna le este permis. Gata proptiți, cu instrumentele de lucru desfășurate, așteaptă să vină cineva care a avut de-a face cu vedeta. Mama vedetei, sora, soțul… cineva din familie. Dacă nu, e bun ș-un prieten mai apropiat. Când în sfârșit ajung, se îndreaptă de spate și aruncă ceremoniosul „Condoleanțe!”. Dar fiind neghiob, nu conștientizează până la capăt că se află în mijlocul unui trist eveniment de familie, în fața unor trăiri sufletești cumplite, intime prin excelență. Din cauza asta acel scurt salut „Condoleanțe”” sună ca orice alt „Bună ziua! Ce mai faceți?” rostit cu zâmbetul pe buze.

Colegii lui din platou așteaptă vești noi de la fața locului, iar când în sfârșit ajung să stea de vorbă cu trimisul din teren, începe rastelul de întrebări, care mai de care mai banale și tâmpite. Ca privitor ești asaltat cu tot felul de informații (într-o reală competiție a inutilității) despre cursul unei ceremonii de înmormântare. Pe care de altfel, că doar așa e viața, o cam știi pe dinafară. Când a terminat cu reporterul, încep discuțiile din platou. Sunt invitați o seamă de amici, unii mai afectați decât ceilalți care se pun pe-o șezătoare în care dapănă amintiri despre răposat și contribuția lui la bunul mers al lucrurilor în omenire. Totul în direct.

Poporul năucit de cantitatea de detalii primite se pune pe rumegat subiectul. Analizează temeinic toate posibilele cauze ale decesului, mai apoi viața răposatului, realizările lăsate în spate etc. Două zile nu prea mai există pauză de masă, țigară, cafea sau de orice alt fel la care să nu se discute și despre trecerea în neființă a Cutărescului. Iar când a treia zi vine și înmormântarea, bună parte din țară își reia locul din fața televizorului și urmărește în tihnă transmisiunile în direct de la înmormântare.

La fiecare astfel de deces însoțit de macabrul spectacol televizat de cel mai grosolan prost-gust mă îngrozesc. Pentru că sunt șefi de redacție care cer așa ceva, reporteri gata să bage microfonul în gâtul răposatului și mai ales privitori care să asiste la toată tărășenia asta. Scârbos.

Postat de pe data de 5 oct., 2010 in categoria Civism. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 532 ori.

3 Raspunsuri pentru “Moartea televizată”

  1. koko spune:

    daca ar putea televiziunile ar baga si ,,prelungiri”

  2. raul h spune:

    si chiar mai mult..si-ar trimite oamenii pe teren pana la luminita de la capatul tunelului intunecat, poate or mai prinde cateva impresii d’ale decedatului din viata de apoi…numai sa aiba cine aduce imaginile inapoi in redactie.

Leave a Reply to koko