Mircea Bădulescu mi-a transmis un material de publicat cu ocazia zilei de 1 Decembrie. Cu mare placere il public avind in vedere ca este vorba de liberalism și istoria noastră cu bune și rele.

”În istoria fiecărui popor există momente care reflectă solidaritatea şi unitatea oamenilor, lupta lor pentru un ţel comun.

Secolul XIX a însemnat pentru multe naţiuni europeene un punct de mare importanţă : momentul Unificării pentru Italia, în 1861, pentru Germania în 1871. Astfel de momente au cunoscut şi românii, trăite, poate, cu o mai mare intensitate şi pentru că au fost despărţiţi multă vreme prin graniţe politice ce le-au fost impuse de vitregiile timpului.

Principatele Române făcuseră un prim pas deosebit în 1859 prin alegerea dublă a lui Alexandru Ioan Cuza, urmat de aducerea la tronul ţării a prinţului Carol de Hohenzollern în scopul recunoaşterii europene şi a consfinţirii astfel a Unificării  Moldovei cu Ţara Românescă.

Ziua de 1 Decembrie 1918 marchează bilanţul luptei românilor pentru întregire statală. Poporul român a valorificat conjunctura internaţională creată în urma primului război mondial şi a ştiut să se afirme în contextul mişcării de eliberare a popoarelor şi al victoriei principiului naţionalităţilor în Europa.

Prin concentrarea energiei românimii de pretutindeni, România Mare s-a creat pe cale democratică, prin adunări cu caracter plebiscitar desfăşurate la Chişinău, Cernăuţi şi apoi la Alba Iulia, unde la 1 Decembrie 1918 a fost supusă spre aprobare, Marii Adunări Naţionale, rezoluţia de Unire a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

Într-o atmosferă de mare entuziasm susţinută de prezenţa în oraş a peste 100 000 de români reprezentând toate categoriile sociale şi toate regiunile istorice româneşti, cei 1228 de deputaţi reuniţi în sala Cazinoului din Alba Iulia decid în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, cu păstrarea unei autonomii locale, pe baze democratice, cu egalitatea naţionalităţilor şi a religiilor.

Ratificată apoi şi de primul Parlament al României întregite, Marea Unire va primi recunoaşterea internaţională în urma Tratatelor de pace ce au urmat Primului Război Mondial. Ion I.C. Bratianu a desfăşurat o susţinută activitate diplomatică la Conferinţa de Pace de la Paris, unde în calitate de conducator al delegaţiei ţării, a lucrat neobosit vreme de jumătate de an pentru apărarea şi susţinerea drepturilor şi intereselor legitime ale tânărului stat naţional într-o Europă încă nevindecată de rănile războiului, în care state ca România trebuiau să lupte acum pentru recunoaşterea unor drepturi, dar nu cu arma ci la masa tratativelor, şi nu cu un inamic echipat în haina militară ci cu un adversar îmbrăcat în redingotă şi chiar cu zâmbetul pe buze. Ion I.C. Bratianu s-a dovedit un luptator curajos în competiţia cu reprezentanţii marilor puteri învingătoare reuniţi în faimosul Consiliu al celor Patru, alcatuit din Woodrow Wilson, preşedintele SUA, David Lloyd George, prim-ministru al Marii Britanii, George Clemenceau, prim-ministru al Franţei şi Vittorio Emmanuelle Orlando, prim-ministru al Italiei, ultimul neavând motive să fie mulţumit de modul cum interesele ţării sale erau privite la acest for. În Franţa, Ion I.C. Brătianu a fost intransigent în apărarea intereselor României după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, mai ales că la Paris se statuase de către Marile Puteri un principiu discriminatoriu potrivit caruia ele aveau interese nelimitate in timp ce statele mici, inclusiv Romania, interese speciale.

La 2 iulie 1919, a părăsit lucrările Conferinţei de Pace de la Paris, se va reîntoarce în ţară şi va protesta în continuare împotriva Marilor Puteri, care nu  înţelegeau să respecte şi să trateze România într-un spirit constructiv, să-i înţeleagă cererile sale îndreptăţite într-o problemă importantă, dar şi sensibilă totodata, cea a minorităţilor naţionale. Activitatea diplomatică a lui Ion I.C. Brătianu la Conferinţa de Pace a fost expresia unei solii a bunului simt, a apărării independenţei ţării şi a intereselor unui stat chemat să contribuie la o mai bună aşezare a noii Europe postbelice.

Începând cu anul 1990,  ziua de 1 decembrie a fost adoptată ca zi naţională a României.

a consemnat,

Mircea Bădulescu”

1 Decembrie 1918 – aportul liderilor Partidului Naţional Liberal pentru reîntregirea ţării

Mircea Bădulescu mi-a transmis un material de publicat cu ocazia zilei de 1 Decembrie. Cu mare placere il public avind in vedere ca este vorba de liberalism și istoria noastră cu bune și rele.

”În istoria fiecărui popor există momente care reflectă solidaritatea şi unitatea oamenilor, lupta lor pentru un ţel comun.

Secolul XIX a însemnat pentru multe naţiuni europeene un punct de mare importanţă : momentul Unificării pentru Italia, în 1861, pentru Germania în 1871. Astfel de momente au cunoscut şi românii, trăite, poate, cu o mai mare intensitate şi pentru că au fost despărţiţi multă vreme prin graniţe politice ce le-au fost impuse de vitregiile timpului.

Principatele Române făcuseră un prim pas deosebit în 1859 prin alegerea dublă a lui Alexandru Ioan Cuza, urmat de aducerea la tronul ţării a prinţului Carol de Hohenzollern în scopul recunoaşterii europene şi a consfinţirii astfel a Unificării  Moldovei cu Ţara Românescă.

Ziua de 1 Decembrie 1918 marchează bilanţul luptei românilor pentru întregire statală. Poporul român a valorificat conjunctura internaţională creată în urma primului război mondial şi a ştiut să se afirme în contextul mişcării de eliberare a popoarelor şi al victoriei principiului naţionalităţilor în Europa.

Prin concentrarea energiei românimii de pretutindeni, România Mare s-a creat pe cale democratică, prin adunări cu caracter plebiscitar desfăşurate la Chişinău, Cernăuţi şi apoi la Alba Iulia, unde la 1 Decembrie 1918 a fost supusă spre aprobare, Marii Adunări Naţionale, rezoluţia de Unire a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

Într-o atmosferă de mare entuziasm susţinută de prezenţa în oraş a peste 100 000 de români reprezentând toate categoriile sociale şi toate regiunile istorice româneşti, cei 1228 de deputaţi reuniţi în sala Cazinoului din Alba Iulia decid în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, cu păstrarea unei autonomii locale, pe baze democratice, cu egalitatea naţionalităţilor şi a religiilor.

Ratificată apoi şi de primul Parlament al României întregite, Marea Unire va primi recunoaşterea internaţională în urma Tratatelor de pace ce au urmat Primului Război Mondial. Ion I.C. Bratianu a desfăşurat o susţinută activitate diplomatică la Conferinţa de Pace de la Paris, unde în calitate de conducator al delegaţiei ţării, a lucrat neobosit vreme de jumătate de an pentru apărarea şi susţinerea drepturilor şi intereselor legitime ale tânărului stat naţional într-o Europă încă nevindecată de rănile războiului, în care state ca România trebuiau să lupte acum pentru recunoaşterea unor drepturi, dar nu cu arma ci la masa tratativelor, şi nu cu un inamic echipat în haina militară ci cu un adversar îmbrăcat în redingotă şi chiar cu zâmbetul pe buze. Ion I.C. Bratianu s-a dovedit un luptator curajos în competiţia cu reprezentanţii marilor puteri învingătoare reuniţi în faimosul Consiliu al celor Patru, alcatuit din Woodrow Wilson, preşedintele SUA, David Lloyd George, prim-ministru al Marii Britanii, George Clemenceau, prim-ministru al Franţei şi Vittorio Emmanuelle Orlando, prim-ministru al Italiei, ultimul neavând motive să fie mulţumit de modul cum interesele ţării sale erau privite la acest for. În Franţa, Ion I.C. Brătianu a fost intransigent în apărarea intereselor României după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, mai ales că la Paris se statuase de către Marile Puteri un principiu discriminatoriu potrivit caruia ele aveau interese nelimitate in timp ce statele mici, inclusiv Romania, interese speciale.

La 2 iulie 1919, a părăsit lucrările Conferinţei de Pace de la Paris, se va reîntoarce în ţară şi va protesta în continuare împotriva Marilor Puteri, care nu  înţelegeau să respecte şi să trateze România într-un spirit constructiv, să-i înţeleagă cererile sale îndreptăţite într-o problemă importantă, dar şi sensibilă totodata, cea a minorităţilor naţionale. Activitatea diplomatică a lui Ion I.C. Brătianu la Conferinţa de Pace a fost expresia unei solii a bunului simt, a apărării independenţei ţării şi a intereselor unui stat chemat să contribuie la o mai bună aşezare a noii Europe postbelice.

Începând cu anul 1990,  ziua de 1 decembrie a fost adoptată ca zi naţională a României.

a consemnat,

Mircea Bădulescu”

Postat de pe data de 1 dec., 2010 in categoria Civism. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 285 ori.

Publica un raspuns