Romanul “Dulce ca mierea e glonţul patriei”, apărut în 1971, opera scriitorului Petru Popescu este, după cuvintele autorului un „roman rebel”. El apăruse în perioada “Tezelor din iulie”, când scriitorul  şi-a dat seama că s-ar putea să nu mai poată scrie liber, când “faraonul” prindea în chingi România tot mai mult. Erau anii naţionalismului comunist, legat temporal de naţionalismul de tip fascist, dar la fel de absurd: câţi români n-au mers la moarte prin împuşcare ori în ştreang ca patrioţi şi simţindu-se patrioţi, condamnaţi de alţi români pentru că se socoteau patrioţi!
Nu se poate vorbi mult despre această temă. E dureroasă. Este de dorit ca lumea să poată  concepe un patriotism mai puţin fanatic – nu doar “noi împotriva tuturor din afară” ori “noi împotriva invizibililor duşmani dinăuntru”.

Este recunoscut ca patriot Caragiale – “pezevenghiul de grec”, în scrisorile lui Eminescu către Veronica. Oare, în direcţia lui politică nerealistă şi nedemocratică era Antonescu, totuşi, complet nepatriot? Cât de greu sunt de judecat fără patimă aceşti oameni, cei mai buni pe care-i avem, pentru că în România, aproape toţi patrioţii publici, afară poate de artişti, au fost şefi – şi unii chiar zbiri.

O analiză sumară a istoriei omenirii ne poate îngrozi prin simpla însumare a numărului uriaş al victimelor NEVINOVATE pe care le-au provocat conflictele de tot felul.

Ce, dar mai ales cine a stat în spatele lor ? Milioanele de morţi în gropi individuale sau comune, au fost de obicei carnea de tun împinsă “la înaintare”.

Departe, în urmă, politrucii care de multe ori au scăpat de pedeapsă, tocmai pentru că acea “dragoste de ţară” care a decimat  tinerii, a stat la baza justificării gesturilor politice.

            Un exemplu banal : Napoleon, în expediţia împotriva Rusiei a pornit cu o armată de 600.000 de oameni. Înfrânt, s-a întors acasă însoţit doar de Garda Imperială, care, trupă de elită de 30.000 de soldaţi, avea în grijă siguranţa împăratului. Cum s-au justificat o jumătate de milion de morţi ? Probabil prin dragostea de patrie, dacă luăm în considerare faptul că în mentalul francezilor, Napolean Bonaparte este azi a doua personalitate a istoriei lor (după generalul de Gaulle).

Poţi muri fericit la 25,35,45 de ani, împuşcat, bombardat, din dragoste de patrie ? Nu cred. Eventual cu simţul datoriei împlinite.

Poţi muri demn ? Da ! Ţi se poate lua demnitatea şi poţi fi călcat în picioare şi în clipa  morţii ? Da, culmea, exact în numele binelui ţării !

            Un exemplu elocvent al manipulării sentimentului de dragoste de ţară, este traseul tragic al controversatului personaj al istoriei româneşti, mareşalul Ion Antonescu.

După ce a fost arestat, Antonescu a fost predat sovieticilor. Ţinut în arest timp de doi ani în URSS, a fost readus în ţară doar pentru a fi judecat „exemplar”. Condamnat la moarte de instanţa „Tribunalului Poporului” la data de 17 mai 1946, a fost executat la Jilava alături de foşti colaboratori apropiaţi, la 1 iunie.

Raportul oficial a consemnat că „Ion Antonescu a cerut să fie executat de soldaţi ai armatei, nu de gardienii închisorii, dar a fost refuzat, iar el a replicat: „Canaliile, canaliile! ”  După care s-a dat comanda pentru execuţie. Armele au fost încărcate şi atunci când s-a tras, Mareşalul a salutat ridicându-şi pălăria cu mâna dreaptă, după care a căzut. Mareşalul s-a ridicat imediat, sprijinindu-se într-un cot şi a spus: ‘Nu m-aţi împuşcat, domnilor, foc!’, după care gardianul şef s-a dus la Antonescu cu pistolul în mână şi l-a împuşcat în cap.

Se poate “muri” din dragoste de ţară fără să fie vreun conflict armat? Câteva exemple, luate aleator dintre cele multe:

Poţi suferi pentru a plăti înapoi datoria externă a ţării făcută de conducători (Ceauşescu)?

Poţi să fii turnător pentru a apăra sistemul în numele iubirii de ţară?

Poţi pierde industria, agricultura, deci locurile de muncă, în numele progresului?

Poţi înghiţi naţionalizarea valutei pentru că ţara o cere (Stolojan) ?

Poţi suporta tăieri de 25% din venituri pentru lipsa de performanţă a celor cărora ne-am încredinţat soarta? În acelaşi context poţi muri cu zile, indiferent de vârstă, în spitalele din România, deşi cotizezi onest zeci de ani la Fondul pentru Sănătate?

Mi se par toate, absolut “normale”! Doar nu zicea deunăzi preşedintele României că Statul nu are responsabilităţi pentru toţi cetăţenii ?  Numai pentru unii ! Adică faţă de cei  “ALEŞI”(talente şi genii) dar şi cei aleşi o dată la 4 ani, care încep de vreo 2 ani să se creadă a face parte din prima categorie !

Ăştia îşi iubesc atât de mult ţara, încât îşi taie zilnic câte o bucată din ea şi o cară acasă.

Noi cu “glonţul”, ei cu bogăţia ! De ce oare nu se poate invers ?

DULCE CA MIEREA E GLONŢUL PATRIEI

 Romanul “Dulce ca mierea e glonţul patriei”, apărut în 1971, opera scriitorului Petru Popescu este, după cuvintele autorului un „roman rebel”. El apăruse în perioada “Tezelor din iulie”, când scriitorul  şi-a dat seama că s-ar putea să nu mai poată scrie liber, când “faraonul” prindea în chingi România tot mai mult. Erau anii naţionalismului comunist, legat temporal de naţionalismul de tip fascist, dar la fel de absurd: câţi români n-au mers la moarte prin împuşcare ori în ştreang ca patrioţi şi simţindu-se patrioţi, condamnaţi de alţi români pentru că se socoteau patrioţi!
Nu se poate vorbi mult despre această temă. E dureroasă. Este de dorit ca lumea să poată  concepe un patriotism mai puţin fanatic – nu doar “noi împotriva tuturor din afară” ori “noi împotriva invizibililor duşmani dinăuntru”.

Este recunoscut ca patriot Caragiale – “pezevenghiul de grec”, în scrisorile lui Eminescu către Veronica. Oare, în direcţia lui politică nerealistă şi nedemocratică era Antonescu, totuşi, complet nepatriot? Cât de greu sunt de judecat fără patimă aceşti oameni, cei mai buni pe care-i avem, pentru că în România, aproape toţi patrioţii publici, afară poate de artişti, au fost şefi – şi unii chiar zbiri.

O analiză sumară a istoriei omenirii ne poate îngrozi prin simpla însumare a numărului uriaş al victimelor NEVINOVATE pe care le-au provocat conflictele de tot felul.

Ce, dar mai ales cine a stat în spatele lor ? Milioanele de morţi în gropi individuale sau comune, au fost de obicei carnea de tun împinsă “la înaintare”.

Departe, în urmă, politrucii care de multe ori au scăpat de pedeapsă, tocmai pentru că acea “dragoste de ţară” care a decimat  tinerii, a stat la baza justificării gesturilor politice.

            Un exemplu banal : Napoleon, în expediţia împotriva Rusiei a pornit cu o armată de 600.000 de oameni. Înfrânt, s-a întors acasă însoţit doar de Garda Imperială, care, trupă de elită de 30.000 de soldaţi, avea în grijă siguranţa împăratului. Cum s-au justificat o jumătate de milion de morţi ? Probabil prin dragostea de patrie, dacă luăm în considerare faptul că în mentalul francezilor, Napolean Bonaparte este azi a doua personalitate a istoriei lor (după generalul de Gaulle).

Poţi muri fericit la 25,35,45 de ani, împuşcat, bombardat, din dragoste de patrie ? Nu cred. Eventual cu simţul datoriei împlinite.

Poţi muri demn ? Da ! Ţi se poate lua demnitatea şi poţi fi călcat în picioare şi în clipa  morţii ? Da, culmea, exact în numele binelui ţării !

            Un exemplu elocvent al manipulării sentimentului de dragoste de ţară, este traseul tragic al controversatului personaj al istoriei româneşti, mareşalul Ion Antonescu.

După ce a fost arestat, Antonescu a fost predat sovieticilor. Ţinut în arest timp de doi ani în URSS, a fost readus în ţară doar pentru a fi judecat „exemplar”. Condamnat la moarte de instanţa „Tribunalului Poporului” la data de 17 mai 1946, a fost executat la Jilava alături de foşti colaboratori apropiaţi, la 1 iunie.

Raportul oficial a consemnat că „Ion Antonescu a cerut să fie executat de soldaţi ai armatei, nu de gardienii închisorii, dar a fost refuzat, iar el a replicat: „Canaliile, canaliile! ”  După care s-a dat comanda pentru execuţie. Armele au fost încărcate şi atunci când s-a tras, Mareşalul a salutat ridicându-şi pălăria cu mâna dreaptă, după care a căzut. Mareşalul s-a ridicat imediat, sprijinindu-se într-un cot şi a spus: ‘Nu m-aţi împuşcat, domnilor, foc!’, după care gardianul şef s-a dus la Antonescu cu pistolul în mână şi l-a împuşcat în cap.

Se poate “muri” din dragoste de ţară fără să fie vreun conflict armat? Câteva exemple, luate aleator dintre cele multe:

Poţi suferi pentru a plăti înapoi datoria externă a ţării făcută de conducători (Ceauşescu)?

Poţi să fii turnător pentru a apăra sistemul în numele iubirii de ţară?

Poţi pierde industria, agricultura, deci locurile de muncă, în numele progresului?

Poţi înghiţi naţionalizarea valutei pentru că ţara o cere (Stolojan) ?

Poţi suporta tăieri de 25% din venituri pentru lipsa de performanţă a celor cărora ne-am încredinţat soarta? În acelaşi context poţi muri cu zile, indiferent de vârstă, în spitalele din România, deşi cotizezi onest zeci de ani la Fondul pentru Sănătate?

Mi se par toate, absolut “normale”! Doar nu zicea deunăzi preşedintele României că Statul nu are responsabilităţi pentru toţi cetăţenii ?  Numai pentru unii ! Adică faţă de cei  “ALEŞI”(talente şi genii) dar şi cei aleşi o dată la 4 ani, care încep de vreo 2 ani să se creadă a face parte din prima categorie !

Ăştia îşi iubesc atât de mult ţara, încât îşi taie zilnic câte o bucată din ea şi o cară acasă.

Noi cu “glonţul”, ei cu bogăţia ! De ce oare nu se poate invers ?

Postat de pe data de 11 dec., 2010 in categoria Civism. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 1,114 ori.

3 Raspunsuri pentru “DULCE CA MIEREA E GLONŢUL PATRIEI”

  1. decebal traian remes spune:

    ce fain puneti voi dragostea si razboiul in acelasi ceaun

  2. AndreiaM spune:

    Pai, asta e perversitatatea Raului… are o capaciate extraordinara de disimulare… aceea de a face ca Raul sa para Bine si Binele sa para Rau. Demn de luat in seama nu este cel care le amesteca, pana nu-si mai da nici el insusi seama unde se afla binele si unde raul (macar cel cu litera mica sa ne fie mai clar), ci acela care ne ajuta pe noi insine sa vedem unde se afla unul si unde celalt!

  3. maria spune:

    bun articolul dlui Badulescu; nu spunea mai ieri, cetateanul Basescu cum ca la ora actuala interesul national e de alta factura? urmarind cele spuse de vremelnicul respectiv, constati ca au disparut din rotundul notiunii: bunastarea si dezvoltarea natiunii; fostul pacalici de prin porturile lumii se fereste, ca dracul de tamiie, de a rostii: patrie si patriotism; interesul national se confunda, la aceeasi persoana, cu interesul de gasca.

Leave a Reply to AndreiaM