Cât de bine mai merge şcoala românească (şi nu ştiu exact la care din nivelele ei) se vede cel mai repede atunci când românii îşi dau drumul la scris. Sunt atâtea pretexte şi contexte în care scrisul ne devine public în ziua de azi încât o asemenea confruntare, a noastră cu noi înşine – cei din scris, devine inevitabilă. Tot mai des, plimbările online ne incită la reacţie şi, cum e mai „la îndemână” (la propriu şi figurat), tot scrisul rămâne calea de comunicare cea mai directă. Cred că cea mai comună situaţiune în care românul e pus să scrie azi e, de departe, aceea în care caută, febril, un răspuns cât mai specific şi total la o întrebare de regulă nespecifică şi tulbure ea însăşi. Zic asta pentru că, ajungând să citeşti întrebările de pe forumurile româneşti, doar întrebările, eşti deja într-un fel de suprarealitate lingvistică, într-o lume de fantasme şi ambiguităţi, la care nici ăi mai dedicaţi dintre poeţii avangardişti, vrând să kilărească normele scrisului de amorul originalităţii pure, trebuie că nu visau.

Cine se plânge de agramatisme în scrierea online a românilor e fin, binevoitor. Pentru că agramatismele-s ultimul şi cel mai puţin grav dintre necazuri. Până să fie agramate, textele pe care le digeri în asemenea medii virtuale suferă de malformaţii mult mai profunde. Dintr-alea de topică, de exemplu, de sintaxă, dovedind că între logica voinţei şi putinţa enunţului stă un hău descurajant la modul tragic. Până să greşească ortografia ori să-ţi dovedească ce puţină relevanţă are acordul în propoziţie, concetăţenii noştri scribi virtuali compun serii de cuvinte cu punctuaţie facultativă, fără cap şi coadă, în care pluteşte doar, lat şi dizgraţios, deşertat acolo fără de pudori, un sens degenerat şi tumefiat al unei probleme care, fireşte, îl preocupă pe… „forumist”.  Cât despre răspunsuri, dacă nu vin de la oareşce administratori de forum (care se mai ţin de regulamentul unei române fluente şi clare în scris), ele dau la iveală, în şuvoi, atât de multe frustrări faţă de scris – rezultând în răzbunări crunte prin maltratare a limbii – încât ar fi materiale suficiente pentru zeci de teze de doctorat despre barbariile contemporane asupra bietei române. Barbarii sistematizabile, clasificabile, conceptualizabile. Studii de altminteri s-au făcut, şi n-are rost să intru acum în detalii bibliografice, amintesc doar rubrica veche şi constantă a Rodicăi Zafiu, Păcatele limbii, ţinută în România literară.

Şi n-ar fi deloc alarmant dacă acest „păcat” al scrisului s-ar vădi numai pe insulele plutitoare ale Internetului. Dacă românul ar fi precum mai celebrii Dr. Jekyll & Mr. Hyde – indivizi cu înfăţişări şi apucături diferite ziua şi noaptea, inşi-amfibii, trăind aşadar succesiv în două regimuri: diurn şi nocturn, firesc şi monstruos. Dacă, aşadar, noaptea ar asasina limba română în Reţea, dar ziua scrisul lor ar reveni la naturaleţe, ca un traducător facil al gândului şi vorbitului în sistemul de semne al alfabetului…

Din nefericire însă, lucrurile nu stau cu mult mai bine nici în scrisul diurn, cotidian, într-acela care nu se mai poate revendica din libertatea extatică şi dezbărarea plenară de norme şi reguli a Internetului. Din anarhia lui, măcar aparentă.  Scrisul de zi cu zi al românilor, acela de pe documentele, cât de cât oficiale, pe care sunt obligaţi în varii contexte să le redacteze, acela din rapoarte, procese verbale, note de mână, cereri de deconectare şi reconectare, declaraţii de pierderi etc., scârţâie şi el din toate încheieturile. Chiar dacă e, uşurel, mai „uns”, chiar dacă se întrevăd printre rânduri cazne şi sforţări de a-l face să pară corect, baremi în sensul de natural…  

–          Va urma   –

Dumitru-Mircea BUDA

PĂCATELE SCRISULUI (I)

Cât de bine mai merge şcoala românească (şi nu ştiu exact la care din nivelele ei) se vede cel mai repede atunci când românii îşi dau drumul la scris. Sunt atâtea pretexte şi contexte în care scrisul ne devine public în ziua de azi încât o asemenea confruntare, a noastră cu noi înşine – cei din scris, devine inevitabilă. Tot mai des, plimbările online ne incită la reacţie şi, cum e mai „la îndemână” (la propriu şi figurat), tot scrisul rămâne calea de comunicare cea mai directă. Cred că cea mai comună situaţiune în care românul e pus să scrie azi e, de departe, aceea în care caută, febril, un răspuns cât mai specific şi total la o întrebare de regulă nespecifică şi tulbure ea însăşi. Zic asta pentru că, ajungând să citeşti întrebările de pe forumurile româneşti, doar întrebările, eşti deja într-un fel de suprarealitate lingvistică, într-o lume de fantasme şi ambiguităţi, la care nici ăi mai dedicaţi dintre poeţii avangardişti, vrând să kilărească normele scrisului de amorul originalităţii pure, trebuie că nu visau.

Cine se plânge de agramatisme în scrierea online a românilor e fin, binevoitor. Pentru că agramatismele-s ultimul şi cel mai puţin grav dintre necazuri. Până să fie agramate, textele pe care le digeri în asemenea medii virtuale suferă de malformaţii mult mai profunde. Dintr-alea de topică, de exemplu, de sintaxă, dovedind că între logica voinţei şi putinţa enunţului stă un hău descurajant la modul tragic. Până să greşească ortografia ori să-ţi dovedească ce puţină relevanţă are acordul în propoziţie, concetăţenii noştri scribi virtuali compun serii de cuvinte cu punctuaţie facultativă, fără cap şi coadă, în care pluteşte doar, lat şi dizgraţios, deşertat acolo fără de pudori, un sens degenerat şi tumefiat al unei probleme care, fireşte, îl preocupă pe… „forumist”.  Cât despre răspunsuri, dacă nu vin de la oareşce administratori de forum (care se mai ţin de regulamentul unei române fluente şi clare în scris), ele dau la iveală, în şuvoi, atât de multe frustrări faţă de scris – rezultând în răzbunări crunte prin maltratare a limbii – încât ar fi materiale suficiente pentru zeci de teze de doctorat despre barbariile contemporane asupra bietei române. Barbarii sistematizabile, clasificabile, conceptualizabile. Studii de altminteri s-au făcut, şi n-are rost să intru acum în detalii bibliografice, amintesc doar rubrica veche şi constantă a Rodicăi Zafiu, Păcatele limbii, ţinută în România literară.

Şi n-ar fi deloc alarmant dacă acest „păcat” al scrisului s-ar vădi numai pe insulele plutitoare ale Internetului. Dacă românul ar fi precum mai celebrii Dr. Jekyll & Mr. Hyde – indivizi cu înfăţişări şi apucături diferite ziua şi noaptea, inşi-amfibii, trăind aşadar succesiv în două regimuri: diurn şi nocturn, firesc şi monstruos. Dacă, aşadar, noaptea ar asasina limba română în Reţea, dar ziua scrisul lor ar reveni la naturaleţe, ca un traducător facil al gândului şi vorbitului în sistemul de semne al alfabetului…

Din nefericire însă, lucrurile nu stau cu mult mai bine nici în scrisul diurn, cotidian, într-acela care nu se mai poate revendica din libertatea extatică şi dezbărarea plenară de norme şi reguli a Internetului. Din anarhia lui, măcar aparentă.  Scrisul de zi cu zi al românilor, acela de pe documentele, cât de cât oficiale, pe care sunt obligaţi în varii contexte să le redacteze, acela din rapoarte, procese verbale, note de mână, cereri de deconectare şi reconectare, declaraţii de pierderi etc., scârţâie şi el din toate încheieturile. Chiar dacă e, uşurel, mai „uns”, chiar dacă se întrevăd printre rânduri cazne şi sforţări de a-l face să pară corect, baremi în sensul de natural…  

–          Va urma   –

Dumitru-Mircea BUDA

Postat de pe data de 14 dec., 2010 in categoria Civism, Cultură, Educație, Opinii, România în lume, Specialiști în educație. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 2,385 ori.

3 Raspunsuri pentru “PĂCATELE SCRISULUI (I)”

  1. decebal traian remes spune:

    asta s io. de mine zice. ce ma fac? de mine zice

  2. decebal traian remes spune:

    no mam gandit.
    domnu Buda ai dreptate ca nu stiu limba romana si scriu aiurea. da io de cand scriu pe situ asta citesc mai mult. io nu citesc carti si ziare io citesc situ. si daca citesc mai mult incep sami vina ideile. si atunci zic ca parcas mai destept.
    da dumneata domnu Buda ai dreptate

    • Decebale: 🙂 Dar de unde ai dedus ca-i vorba taman despre tine? Era un comentariu foarte general, atat de general ca ma include chiar si pe mine… In orice caz, ne bucuram ca „iti vin idei” de cand citesti situ`, cum zici. Si da, sunt idei destepte, continua sa ni le impartasesti,… 🙂

Leave a Reply to decebal traian remes