Momentul Revoluţiei pare mai degrabă o descărcare, o destindere a unei conştiinţe încleştate în urgenţa neîntreruptă a unui proiect ce se desfăşoară de mai bine de o jumătate de secol. Derulată pe graficul a două identităţi scriitoriceşti – una intimă, eminamente subiectivă, depoziţională şi alta publică, mediatică, creativitatea Monicăi e fundamental critică şi militantă, neputând opera în afara unui program combativ pe termen lung, în lipsa unei mari obsesii iradiante. Marea obsesie a fost, timp de cincizeci de ani, căderea comunismului şi libertatea girată de aceasta. Or, o dată cu realizarea acestui obiectiv, cu bifarea lui în decembrie 89, obsesia îşi dizolvă nucleul iar himera de odinioară, cea pentru care merita să îţi sacrifici întreaga fiinţă, fără rest, prinde substanţa realităţii, se concretizează. Ştim prea bine cum anume s-au petrecut lucrurile cu această concretizare a libertăţii post-comuniste în lumea românească, ceea ce e cu adevărat dificil de stabilit este ce trebuie să se fi petrecut în fiinţa războinicilor neînduplecaţi, a vizionarilor încrâncenaţi ca Monica Lovinescu, atunci când profeţia în orizontul de virtualitate al căreia au trăit o viaţă s-a împlinit.

S-a petrecut ceva deopotrivă previzibil şi paradoxal. Previzibil pentru că maniera în care trece ea însăşi „pragul” dintre România comunistă şi postcomunistă e absolut fidelă identităţii ei neconcesive cu nimic. În acest caz, neconcesivitatea e faţă de ea însăşi: nu-şi îngăduie rătăciri, iluzii retorice, dimpotrivă, se cenzurează cu rigoare. Se şi protejează, cu dexteritate, în acest fel. Pe linia aceleiaşi consecvenţe îşi va şi relua Monica Lovinescu discursul şi identitatea din punctul unde Revoluţia le-a întrerupt. Paradoxul simultan e că şi scriitura Monicăi Lovinescu îşi reia creativitatea, în condiţiile în care resursele „vechi” ale acesteia nu mai există. Cel puţin nu în forma lor originară. Ceauşescu, regimul totalitar, comunismul ca dogmă oficială, cenzura (ca să enumerăm la repezeală marile obsesii, nu neapărat într-o ordine ierarhică a relevanţei) au dispărut. Şi totuşi Monica Lovinescu continuă să scrie identic, aproape nimic din mecanismele scriiturii ei nu se modifică substanţial. Critica ei nu îşi suspendă operativitatea şi valabilitatea o dată ce adversarii au fost învinşi iar obiectivele s-au îndeplinit. Funcţionarea ei e implacabilă, atâta timp cât în spaţiul public românesc persistă aluviunile vechilor culpe morale iar foştii comunişti continuă să controleze instituţiile statului. Desigur că nu lipsesc nici impostura morală şi veleitarismul, corupţia, ipocriziile de tot felul. Împotriva tuturor acestor defecte, ca şi a multor altora asociate lor într-o societate şi o cultură intrate într-o interminabilă tranziţie postcomunistă, scrisul Monicăi Lovinescu îşi menţine necesitatea iar armele criticii ei îşi păstrează bătaia şi calibrul.

Revenind la constatarea că nu consemnarea Revoluţiei în sine e climax-ul volumului V din Unde scurte, vom constata că acesta e atins în cronicile şi însemnările diaristice provocate de veştile tot mai alarmante despre protestele intelectualilor din ţară şi reacţiile dure ale regimului. Pentru prima oară, spune Monica Lovinescu, intelectualii încep să ia făţiş atitudine împotriva puterii, iar disidenţa nu mai e un fenomen izolat. Cazurile se înmulţesc văzând cu ochii şi se simultaneizează.

O emisiune din 23 iunie 1989 consemnează că „Ceva s-a schimbat totuşi stăruitor în peisajul literar românesc.” E vorba de scrisoarea Marianei Marin destinată unei cărţi-dialog a lui Dan Petrescu şi Liviu Cangeopol publicată în Agora lui Dorin Tudoran. Ajunsă în Occident, scrisoarea e difuzată de Vocea Americii, iar Monica Lovinescu citează cu satisfacţie pasajul cel mai protestatar, care îndeamnă la „dicţiunea ideilor” pe scriitorii români blocaţi în „bâlbâita metafizică a resemnării şi a fricii”. Aceasta, după ce enumeră într-o serie de interogaţii retorice, fără îndoială de real efect dramatic, formele de protest direct ale muncitorilor din Valea Jiului, Braşov, dar şi ale intelectualilor sau scriitorilor disidenţi sau exilaţi în Occident. Îndemnul la „dicţiune” e aplaudat de Monica Lovinescu care, entuziasmată, spune imediat că „în ultima vreme, mai mulţi scriitori au început să prefere dicţiunea ideilor oricărei metafizici a resemnării. Şi, mai important poate, au încetat să mai fie complet izolaţi de colegii lor de breaslă, aşa cum se întâmplase, rând pe rând, cu un Paul Goma sau Dorin Tudoran”. E un diagnostic exact, rezultat dintr-o evaluare onestă şi filtrat de o expertiză incontestabilă. Nu e puţin lucru că Monica, cea care nu se sfiise să pună la zid cu fiecare ocazie intelectualii români pentru că nu duceau protestul până la capăt, să amendeze jumătăţile de măsură şi surogatele protestului autentic, laudă acum, aproape ditirambic, mişcarea din ţară.

Şi totuşi, nu e un diagnostic absolut infailibil, pentru că nimic nu indică certitudinea izbânzii. Chiar dacă nu o spune direct, textul din 23 iunie e conştient de această incertitudine, de posibilitatea eşecului. Dar scriitoarea supralicitează vizionar datele consemnate, aşa cum procedează şi în alte cazuri, iar cronica ei se încarcă de speranţă. Două argumente sunt, de fapt, notabile, în logica argumentaţiei: succesul la editurile din străinătate al volumului lui Mircea Dinescu, Moartea citeşte ziarul,  precum şi al poeziilor Anei Blandiana, respectiv invitarea scriitorilor români disidenţi la Bicentenarul Revoluţiei Franceze de la Paris (invitaţie pe care, desigur, nu o vor putea onora).

Esenţial ni se pare, pentru profilul general al scriiturii din Unde scurte, faptul că Monica Lovinescu identifică şi utilizează în acest moment, în text, resurse de curaj, (auto)persuasive. E evidentă şi construcţia uşor subversivă a textului, care, marcând tensiunea culminantă a lui 1989, e în mod limpede ţintit în aşa fel încât să ofere exemplaritate. Fără a o spune direct, pentru că regulile „Europei Libere” interzic orice instigare, textul îndeamnă implicit la coaliţie în jurul disidenţilor, la generalizarea şi amplificarea protestului. După logica lui „iată că se poate”, Monica Lovinescu vorbeşte într-un dialect gazetăresc, corect politic, în sensul unei obiectivări minimale, dar frazele ei se străduiesc să îşi transparentizeze sensul implicit: îndemnul la acţiune.

Ar trebui să ne amintim acum un amendament fundamental: seria Undelor scurte recompune o istorie în care imaginea evenimentelor din România e alcătuită din puzzle-ul de informaţii care ajung, prin intermediari sau prin diverse mesaje (de la scrisori la telefoane) la Monica Lovinescu. O proiecţie compozită formează o hartă mentală, dinamică, a ceea ce se petrece în ţară, iar reacţiile scriitoarei interpretează aceste date, asemeni citirii indicaţiilor unui scanner radar.

Ei bine, lumea aceasta alcătuită din fizionomii când conturate de memorie, când închipuite de imaginaţie, asemeni şi locurilor sau proporţiilor faptelor, atinge în contemporaneitatea volumului V din Unde scurte clocotul. E gata să izbucnească într-o serie de transformări fără precedent şi, deci, imprevizibile. Cu cât semnele tensiunii din interior se înmulţesc, cu atât sporeşte suspansul şi presiunea pe care scriitura din textele cronicilor şi jurnalului „direct” din 1989 se străduie să o combată ori, baremi, să o cosmetizeze. Ni se pare evident şi inevitabil că nu reuşeşte şi, de asemenea, credem că din acest „eşec” estetica scrisului Monicăi, literaturitatea lui, au numai de câştigat.

Psihic, în paginile Pragului se înfruntă temperamentul ei volatil, mereu în stare de alertă, tentat să izbucnească euforic, feminitatea ei impresionabilă, emoţională, cu raţionalitatea neconcesivă, prudentă, mereu suspicioasă şi sceptică a unui intelect critic. Critic în mod fatal, înţelegând prin aceasta că unicul cod în care acceptă să-şi expună identitatea la mediul exterior e acela al unei critici radicale faţă de orice apect ce pare intolerabil etic al exteriorului. 

Analiza peisajului românesc în fierbere  înregistrează câteva acute interesante, care detensionează discursul şi îl canalizează, cumva, pe direcţii vechi. Una dintre ele survine pe fondul publicării în România a ultimului atac defăimător al lui Adrian Păunescu. Revista e Contemporanul şi data apariţiei e 4 august. E o ocazie ca scriitura Monicăi să se aprindă caracteristic, aşa cum face de fiecare dată când vine vorba despre vechii detractori. De fapt, „detractori” ni se pare un termen blând, political correct peste măsură, dacă l-am cântări după măsura celor debitate de aceştia. Cât despre Păunescu, el nu îşi dezminte nici acum resentimentele – de altfel justificabile, având în vedere tratamentul „preferenţial” de care se bucura  din partea cuplului Lovinescu-Ierunca – iar şarjele lui sunt pe măsura inventivităţii lexicale prolifice şi a retoricii patetic-isterice a „şcolii de contra-propagandă” de la „Săptămâna”. Ne interesează prea puţin, acum, ceea ce conţinea acest atac – în fond aceleaşi clişee reciclate după o reţetă uşor recognoscibilă. E mult mai important pentru analiza noastră modul în care înţelege să reacţioneze Monica Lovinescu.

Frazele însemnării, datată 14 august 1989, sunt detensionate şi ironice iar un umor exersat răzbate printre rânduri. Într-un moment când alţii s-ar înspăimânta sau măcar s-ar simţi lezaţi, dacă nu de vitriolul din cuvintele articolului, atunci măcar de tonul de sentinţă publică, de afurisenie de la tribună în care acesta e scris, atacul pare să aibă un efect tonic asupra Monicăi. A îndura o defăimare înseamnă un prilej de a-ţi re-edifica propria identitate. Reactivând un mod al scriiturii care e deopotrivă detaşat şi beligerant, delimitând distanţa faţă de detractor dar utilizând-o ca pe un atu strategic. Scriitoarea revine, pentru o pagină, la armele care au consacrat-o drept cea mai temută voce a criticii din exil. Confesiunea e rapid populată cu un rezumat al unor instanţe de discurs public, recapitulând, cu satisfacţie, luările de poziţie proprii şi ale lui Virgil Ierunca împotriva lui Păunescu. Amintindu-şi-le, diarista se pune la adăpost dar şi atacă, simultan, cu repeziciunea unei manevre de scrimă. Ca vârfurile de spadă, cuvintele ei ţintesc invariabil aceleaşi zone ale ego-ului vulcanicului poet – dar intensitatea efectelor sporeşte de fiecare dată. Secretul unei asemenea strategii oarecum tautologice (în fond, acuzele asupra lui Păunescu sau Vadim Tudor sunt mereu aceleaşi şi pot fi subsumate câtorva idei) este că ea mizează pe amplificarea graduală a „pagubelor” produse adversarului

            Credem că între fragmentul confesiv şi scriitura publică a autoarei, ca şi între cărţile sale cu o concepţie diferită (Undele scurte vs. Jurnalul propriu-zis sau proza memorialistică din La apa Vavilonului) lucrează o evidentă intertextualitate, ea însăşi repetitivă, circulară, îngroşând contururile unor evenimente semnificative şi explicitând sensul unor gesturi. Iată cum ne apar atât strategia beligerantă a Monicăi cât şi metodele ei textuale în însemnarea la care ne referim.  În primul rând, diarista pregăteşte cititorul relatând „înspăimântarea” lui Shafir, care ţine să o prevină că articolul e „de o violenţă excepţională” şi că „aşa ceva nu i-a mai fost dat să citească”. În plus, pentru că pregăteşte relatarea efectivă a unui pasaj din articol şi luarea de poziţie în convenţia jurnalului, scriitoarea aminteşte planul secret de protecţie al departamentului de securitate al Europei Libere din Munchen, care îi trimisese pe N. C. Munteanu şi Emil Hurezeanu în concedii şi, adaugă ea, îi înarmase cu pistoale cu gaz, fiind informaţi despre posibile atentate asupra lor. E o informaţie pe care, notează autoarea, Shafir nu o ştia, iar prospectul agresiunilor asupra celor doi e imediat legat de memoria atentatului asupra ei însăşi, din 1977 şi de atentatul, dejucat în 1983, împotriva lui Virgil Ierunca.

Constatăm că ne aflăm deja în prezenţa unei replici dure, pentru că asocierea operată de Monica Lovinescu condamnă cum nu se poate mai drastic articolul lui Păunescu. Implicit, însemnarea nu face diferenţă între o agresiune fizică, plănuită de organismele monstruoasei Securităţi, şi una de gazetă, de propagandă ieftină, în fond. Dimpotrivă, aceeaşi mentalitate resentimentară şi vindicativă, aceeaşi pornire criminală (chiar dacă una în sens fizic, iar alta în sens moral) le provoacă pe amândouă. Mai mult, atacul textual e interpretat ca un posibil semn al unui atentat fizic, ceea ce sporeşte gravitatea responsabilităţii morale a autorului lui. E maniera subtilă şi eficientă de a răspunde agresiunii cu care Monica Lovinescu ne-a obişnuit.

„Nu numai că i-am răspuns, scrie ea explicativ, Mihnea şi cu mine, la atacul precedent, arătând cum îmi atribuise mie ce spusese Mihnea despre bătălia de la Călugăreni, nu numai că ilustrasem muzical un comentariu despre cartea lui Veronique Soule Avoir 20 ans a L`Est cu un foarte ceaușist poem al lui, cântat la Festivalul Flacăra (extrem de rizibil, penibil de lozincard), dar în plus Virgil îi negase şi titlul de „poet”. Orice suportă românul, numai asta nu.”[1] Recapitularea e terapeutică, se pare, un exerciţiu de umor şi maliţie rafinată. De altfel, ar părea că atacul păunescian era previzibil şi aşteptat, provocat chiar, ceea ce nu e cu nimic mai dezonorant pentru autorul lui, care, în plus, apare ca rudimentar în reacţii. Marea problemă e, se înţelege imediat, asocierea judecăţii etice cu cea estetică. Acea negare a titlului de „poet” de către Virgil Ierunca presupune, probabil corect, diarista, că ar sta la originea articolului. Ea este adevăratul atentat la „onoarea” „intelectualului public” în comunismul românesc. „Valoarea”, cu tot orgoliul pe care-l presupune şi întreţine, mai corect zis recunoaşterea ei, e supremă. De orice ai putea suporta să fi acuzat, câtă vreme valoarea îţi e mai presus de discuţie. Lovind taman acolo, ieruncii trebuie devin inevitabil inamicii personali numărul 1. 

E simptomatic modul în care Monica Lovinescu discută aici, chiar dacă în treacăt, implicaţiile asocierii eticului cu esteticul. Rezultă, credem, că acest binom se poate dovedi, în scriitura ei, o armă devastatoare. Est-etica nu e concepută ca un instrument comprehensiv, deşi este, în bună măsură, şi un barometru în acest sens. În primul rând însă, conceptul acţionează mai ales depreciativ în dispute. Toleranţa, ca să spunem astfel, pentru vina morală e variabilă, funcţie de calitatea esteticii. Mai radicale sunt negaţiile provenite, în scrisul Monicăi Lovinescu, din coincidenţa demisiei etice cu impostura estetică. Atunci, binomul est-etic e pur şi simplu exterminator, iar înspre o asemenea ipostază a lui îşi împing, de această dată, rândurile confesive ale scriitoarei, „victima”.

„Aşa că se răzbună şi el cum poate. Vrea ca „scufundarea” (a mea şi a lui V.) să fie cât mai grabnică: „şi să rămâneţi gingie pe gingie”. După ce ne-a scos dinţii (în ce mă priveşte, o făcuse mai demult Lăncrănjan), imaginează chinuri mai subtile”. Deconstrucţia articolului e veselă şi cumva relaxată. În orice caz, îi lipseşte orice încrâncenare, ceea ce dovedeşte imunitatea conştiinţei autoarei la atacuri de acest tip. Nu ştim în ce măsură atitudinea aceasta detaşată, calmă, e studiată, proiectată să impună în cadrul lecturii. O asemenea presupunere nu ar putea fi eliminată pe de-a-tregul. Există şi poză, există o oarecare retorică, inevitabilă, a dârzeniei elegante, de neconturbat, pe care o afişează Monica Lovinescu. Mai ales faptul că există o strategie de a-şi nota propria reacţie în termeni cât mai calmi cu putinţă, în opoziţie cu panica celor din jur, ne-ar putea sugera că nota de jurnal e „manevrată” în sensul creării unui avantaj propriu, al unui ascendent, suplimentar celui moral pe care scriitoarea il detine implicit şi constant.

Ne susţine această impresie chiar fraza finală a notei de jurnal, când scriitoarea mărturiseşte: „Mă mir şi eu de ce m-am oprit atât de mult – e vorba de o jumătate din pagină din Unde scurte – la acest delir spumegând. Probabil fiindcă m-a luat destul timp până am calmat sperietura lui Shafir şi a lui Gelu. Păunescu ucide (crede el) verbal şi pe cont personal, nu e primejdios, e doar dezgustător”. Trecem peste atributele deloc onorante cu care se alege poetul la capătul comentariului Monicăi Lovinescu şi sesizăm reiterată mecanica autoprotectoare, prin dispensarea de orice posibilă umbră de afect, pe care o utilizează aici diarista. Ea se asigură că se exclude de la orice posibilă suspiciune de a fi suferit pe urma atactului şi, în mod caracteristic, îşi explică „stăruinţa” asupra episodului prin „ceilalţi”. Aşadar, de vină pentru că şi-a irosit un paragraf de jurnal pe ceva nesemnificativ ar fi Shafir şi Gelu Ionescu, nişte alarmişti cărora a trebuit să li se facă această concesie indirectă. Fiind obligată să îi liniştească pe ei, scriitoarea şi-a călcat pe inimă şi a notat în jurnal episodul.


[1] Monica Lovinescu, op. cit., p. 200

Dumitru-Mircea BUDA

Pragul necesar al identităţii (II)

Momentul Revoluţiei pare mai degrabă o descărcare, o destindere a unei conştiinţe încleştate în urgenţa neîntreruptă a unui proiect ce se desfăşoară de mai bine de o jumătate de secol. Derulată pe graficul a două identităţi scriitoriceşti – una intimă, eminamente subiectivă, depoziţională şi alta publică, mediatică, creativitatea Monicăi e fundamental critică şi militantă, neputând opera în afara unui program combativ pe termen lung, în lipsa unei mari obsesii iradiante. Marea obsesie a fost, timp de cincizeci de ani, căderea comunismului şi libertatea girată de aceasta. Or, o dată cu realizarea acestui obiectiv, cu bifarea lui în decembrie 89, obsesia îşi dizolvă nucleul iar himera de odinioară, cea pentru care merita să îţi sacrifici întreaga fiinţă, fără rest, prinde substanţa realităţii, se concretizează. Ştim prea bine cum anume s-au petrecut lucrurile cu această concretizare a libertăţii post-comuniste în lumea românească, ceea ce e cu adevărat dificil de stabilit este ce trebuie să se fi petrecut în fiinţa războinicilor neînduplecaţi, a vizionarilor încrâncenaţi ca Monica Lovinescu, atunci când profeţia în orizontul de virtualitate al căreia au trăit o viaţă s-a împlinit.

S-a petrecut ceva deopotrivă previzibil şi paradoxal. Previzibil pentru că maniera în care trece ea însăşi „pragul” dintre România comunistă şi postcomunistă e absolut fidelă identităţii ei neconcesive cu nimic. În acest caz, neconcesivitatea e faţă de ea însăşi: nu-şi îngăduie rătăciri, iluzii retorice, dimpotrivă, se cenzurează cu rigoare. Se şi protejează, cu dexteritate, în acest fel. Pe linia aceleiaşi consecvenţe îşi va şi relua Monica Lovinescu discursul şi identitatea din punctul unde Revoluţia le-a întrerupt. Paradoxul simultan e că şi scriitura Monicăi Lovinescu îşi reia creativitatea, în condiţiile în care resursele „vechi” ale acesteia nu mai există. Cel puţin nu în forma lor originară. Ceauşescu, regimul totalitar, comunismul ca dogmă oficială, cenzura (ca să enumerăm la repezeală marile obsesii, nu neapărat într-o ordine ierarhică a relevanţei) au dispărut. Şi totuşi Monica Lovinescu continuă să scrie identic, aproape nimic din mecanismele scriiturii ei nu se modifică substanţial. Critica ei nu îşi suspendă operativitatea şi valabilitatea o dată ce adversarii au fost învinşi iar obiectivele s-au îndeplinit. Funcţionarea ei e implacabilă, atâta timp cât în spaţiul public românesc persistă aluviunile vechilor culpe morale iar foştii comunişti continuă să controleze instituţiile statului. Desigur că nu lipsesc nici impostura morală şi veleitarismul, corupţia, ipocriziile de tot felul. Împotriva tuturor acestor defecte, ca şi a multor altora asociate lor într-o societate şi o cultură intrate într-o interminabilă tranziţie postcomunistă, scrisul Monicăi Lovinescu îşi menţine necesitatea iar armele criticii ei îşi păstrează bătaia şi calibrul.

Revenind la constatarea că nu consemnarea Revoluţiei în sine e climax-ul volumului V din Unde scurte, vom constata că acesta e atins în cronicile şi însemnările diaristice provocate de veştile tot mai alarmante despre protestele intelectualilor din ţară şi reacţiile dure ale regimului. Pentru prima oară, spune Monica Lovinescu, intelectualii încep să ia făţiş atitudine împotriva puterii, iar disidenţa nu mai e un fenomen izolat. Cazurile se înmulţesc văzând cu ochii şi se simultaneizează.

O emisiune din 23 iunie 1989 consemnează că „Ceva s-a schimbat totuşi stăruitor în peisajul literar românesc.” E vorba de scrisoarea Marianei Marin destinată unei cărţi-dialog a lui Dan Petrescu şi Liviu Cangeopol publicată în Agora lui Dorin Tudoran. Ajunsă în Occident, scrisoarea e difuzată de Vocea Americii, iar Monica Lovinescu citează cu satisfacţie pasajul cel mai protestatar, care îndeamnă la „dicţiunea ideilor” pe scriitorii români blocaţi în „bâlbâita metafizică a resemnării şi a fricii”. Aceasta, după ce enumeră într-o serie de interogaţii retorice, fără îndoială de real efect dramatic, formele de protest direct ale muncitorilor din Valea Jiului, Braşov, dar şi ale intelectualilor sau scriitorilor disidenţi sau exilaţi în Occident. Îndemnul la „dicţiune” e aplaudat de Monica Lovinescu care, entuziasmată, spune imediat că „în ultima vreme, mai mulţi scriitori au început să prefere dicţiunea ideilor oricărei metafizici a resemnării. Şi, mai important poate, au încetat să mai fie complet izolaţi de colegii lor de breaslă, aşa cum se întâmplase, rând pe rând, cu un Paul Goma sau Dorin Tudoran”. E un diagnostic exact, rezultat dintr-o evaluare onestă şi filtrat de o expertiză incontestabilă. Nu e puţin lucru că Monica, cea care nu se sfiise să pună la zid cu fiecare ocazie intelectualii români pentru că nu duceau protestul până la capăt, să amendeze jumătăţile de măsură şi surogatele protestului autentic, laudă acum, aproape ditirambic, mişcarea din ţară.

Şi totuşi, nu e un diagnostic absolut infailibil, pentru că nimic nu indică certitudinea izbânzii. Chiar dacă nu o spune direct, textul din 23 iunie e conştient de această incertitudine, de posibilitatea eşecului. Dar scriitoarea supralicitează vizionar datele consemnate, aşa cum procedează şi în alte cazuri, iar cronica ei se încarcă de speranţă. Două argumente sunt, de fapt, notabile, în logica argumentaţiei: succesul la editurile din străinătate al volumului lui Mircea Dinescu, Moartea citeşte ziarul,  precum şi al poeziilor Anei Blandiana, respectiv invitarea scriitorilor români disidenţi la Bicentenarul Revoluţiei Franceze de la Paris (invitaţie pe care, desigur, nu o vor putea onora).

Esenţial ni se pare, pentru profilul general al scriiturii din Unde scurte, faptul că Monica Lovinescu identifică şi utilizează în acest moment, în text, resurse de curaj, (auto)persuasive. E evidentă şi construcţia uşor subversivă a textului, care, marcând tensiunea culminantă a lui 1989, e în mod limpede ţintit în aşa fel încât să ofere exemplaritate. Fără a o spune direct, pentru că regulile „Europei Libere” interzic orice instigare, textul îndeamnă implicit la coaliţie în jurul disidenţilor, la generalizarea şi amplificarea protestului. După logica lui „iată că se poate”, Monica Lovinescu vorbeşte într-un dialect gazetăresc, corect politic, în sensul unei obiectivări minimale, dar frazele ei se străduiesc să îşi transparentizeze sensul implicit: îndemnul la acţiune.

Ar trebui să ne amintim acum un amendament fundamental: seria Undelor scurte recompune o istorie în care imaginea evenimentelor din România e alcătuită din puzzle-ul de informaţii care ajung, prin intermediari sau prin diverse mesaje (de la scrisori la telefoane) la Monica Lovinescu. O proiecţie compozită formează o hartă mentală, dinamică, a ceea ce se petrece în ţară, iar reacţiile scriitoarei interpretează aceste date, asemeni citirii indicaţiilor unui scanner radar.

Ei bine, lumea aceasta alcătuită din fizionomii când conturate de memorie, când închipuite de imaginaţie, asemeni şi locurilor sau proporţiilor faptelor, atinge în contemporaneitatea volumului V din Unde scurte clocotul. E gata să izbucnească într-o serie de transformări fără precedent şi, deci, imprevizibile. Cu cât semnele tensiunii din interior se înmulţesc, cu atât sporeşte suspansul şi presiunea pe care scriitura din textele cronicilor şi jurnalului „direct” din 1989 se străduie să o combată ori, baremi, să o cosmetizeze. Ni se pare evident şi inevitabil că nu reuşeşte şi, de asemenea, credem că din acest „eşec” estetica scrisului Monicăi, literaturitatea lui, au numai de câştigat.

Psihic, în paginile Pragului se înfruntă temperamentul ei volatil, mereu în stare de alertă, tentat să izbucnească euforic, feminitatea ei impresionabilă, emoţională, cu raţionalitatea neconcesivă, prudentă, mereu suspicioasă şi sceptică a unui intelect critic. Critic în mod fatal, înţelegând prin aceasta că unicul cod în care acceptă să-şi expună identitatea la mediul exterior e acela al unei critici radicale faţă de orice apect ce pare intolerabil etic al exteriorului. 

Analiza peisajului românesc în fierbere  înregistrează câteva acute interesante, care detensionează discursul şi îl canalizează, cumva, pe direcţii vechi. Una dintre ele survine pe fondul publicării în România a ultimului atac defăimător al lui Adrian Păunescu. Revista e Contemporanul şi data apariţiei e 4 august. E o ocazie ca scriitura Monicăi să se aprindă caracteristic, aşa cum face de fiecare dată când vine vorba despre vechii detractori. De fapt, „detractori” ni se pare un termen blând, political correct peste măsură, dacă l-am cântări după măsura celor debitate de aceştia. Cât despre Păunescu, el nu îşi dezminte nici acum resentimentele – de altfel justificabile, având în vedere tratamentul „preferenţial” de care se bucura  din partea cuplului Lovinescu-Ierunca – iar şarjele lui sunt pe măsura inventivităţii lexicale prolifice şi a retoricii patetic-isterice a „şcolii de contra-propagandă” de la „Săptămâna”. Ne interesează prea puţin, acum, ceea ce conţinea acest atac – în fond aceleaşi clişee reciclate după o reţetă uşor recognoscibilă. E mult mai important pentru analiza noastră modul în care înţelege să reacţioneze Monica Lovinescu.

Frazele însemnării, datată 14 august 1989, sunt detensionate şi ironice iar un umor exersat răzbate printre rânduri. Într-un moment când alţii s-ar înspăimânta sau măcar s-ar simţi lezaţi, dacă nu de vitriolul din cuvintele articolului, atunci măcar de tonul de sentinţă publică, de afurisenie de la tribună în care acesta e scris, atacul pare să aibă un efect tonic asupra Monicăi. A îndura o defăimare înseamnă un prilej de a-ţi re-edifica propria identitate. Reactivând un mod al scriiturii care e deopotrivă detaşat şi beligerant, delimitând distanţa faţă de detractor dar utilizând-o ca pe un atu strategic. Scriitoarea revine, pentru o pagină, la armele care au consacrat-o drept cea mai temută voce a criticii din exil. Confesiunea e rapid populată cu un rezumat al unor instanţe de discurs public, recapitulând, cu satisfacţie, luările de poziţie proprii şi ale lui Virgil Ierunca împotriva lui Păunescu. Amintindu-şi-le, diarista se pune la adăpost dar şi atacă, simultan, cu repeziciunea unei manevre de scrimă. Ca vârfurile de spadă, cuvintele ei ţintesc invariabil aceleaşi zone ale ego-ului vulcanicului poet – dar intensitatea efectelor sporeşte de fiecare dată. Secretul unei asemenea strategii oarecum tautologice (în fond, acuzele asupra lui Păunescu sau Vadim Tudor sunt mereu aceleaşi şi pot fi subsumate câtorva idei) este că ea mizează pe amplificarea graduală a „pagubelor” produse adversarului

            Credem că între fragmentul confesiv şi scriitura publică a autoarei, ca şi între cărţile sale cu o concepţie diferită (Undele scurte vs. Jurnalul propriu-zis sau proza memorialistică din La apa Vavilonului) lucrează o evidentă intertextualitate, ea însăşi repetitivă, circulară, îngroşând contururile unor evenimente semnificative şi explicitând sensul unor gesturi. Iată cum ne apar atât strategia beligerantă a Monicăi cât şi metodele ei textuale în însemnarea la care ne referim.  În primul rând, diarista pregăteşte cititorul relatând „înspăimântarea” lui Shafir, care ţine să o prevină că articolul e „de o violenţă excepţională” şi că „aşa ceva nu i-a mai fost dat să citească”. În plus, pentru că pregăteşte relatarea efectivă a unui pasaj din articol şi luarea de poziţie în convenţia jurnalului, scriitoarea aminteşte planul secret de protecţie al departamentului de securitate al Europei Libere din Munchen, care îi trimisese pe N. C. Munteanu şi Emil Hurezeanu în concedii şi, adaugă ea, îi înarmase cu pistoale cu gaz, fiind informaţi despre posibile atentate asupra lor. E o informaţie pe care, notează autoarea, Shafir nu o ştia, iar prospectul agresiunilor asupra celor doi e imediat legat de memoria atentatului asupra ei însăşi, din 1977 şi de atentatul, dejucat în 1983, împotriva lui Virgil Ierunca.

Constatăm că ne aflăm deja în prezenţa unei replici dure, pentru că asocierea operată de Monica Lovinescu condamnă cum nu se poate mai drastic articolul lui Păunescu. Implicit, însemnarea nu face diferenţă între o agresiune fizică, plănuită de organismele monstruoasei Securităţi, şi una de gazetă, de propagandă ieftină, în fond. Dimpotrivă, aceeaşi mentalitate resentimentară şi vindicativă, aceeaşi pornire criminală (chiar dacă una în sens fizic, iar alta în sens moral) le provoacă pe amândouă. Mai mult, atacul textual e interpretat ca un posibil semn al unui atentat fizic, ceea ce sporeşte gravitatea responsabilităţii morale a autorului lui. E maniera subtilă şi eficientă de a răspunde agresiunii cu care Monica Lovinescu ne-a obişnuit.

„Nu numai că i-am răspuns, scrie ea explicativ, Mihnea şi cu mine, la atacul precedent, arătând cum îmi atribuise mie ce spusese Mihnea despre bătălia de la Călugăreni, nu numai că ilustrasem muzical un comentariu despre cartea lui Veronique Soule Avoir 20 ans a L`Est cu un foarte ceaușist poem al lui, cântat la Festivalul Flacăra (extrem de rizibil, penibil de lozincard), dar în plus Virgil îi negase şi titlul de „poet”. Orice suportă românul, numai asta nu.”[1] Recapitularea e terapeutică, se pare, un exerciţiu de umor şi maliţie rafinată. De altfel, ar părea că atacul păunescian era previzibil şi aşteptat, provocat chiar, ceea ce nu e cu nimic mai dezonorant pentru autorul lui, care, în plus, apare ca rudimentar în reacţii. Marea problemă e, se înţelege imediat, asocierea judecăţii etice cu cea estetică. Acea negare a titlului de „poet” de către Virgil Ierunca presupune, probabil corect, diarista, că ar sta la originea articolului. Ea este adevăratul atentat la „onoarea” „intelectualului public” în comunismul românesc. „Valoarea”, cu tot orgoliul pe care-l presupune şi întreţine, mai corect zis recunoaşterea ei, e supremă. De orice ai putea suporta să fi acuzat, câtă vreme valoarea îţi e mai presus de discuţie. Lovind taman acolo, ieruncii trebuie devin inevitabil inamicii personali numărul 1. 

E simptomatic modul în care Monica Lovinescu discută aici, chiar dacă în treacăt, implicaţiile asocierii eticului cu esteticul. Rezultă, credem, că acest binom se poate dovedi, în scriitura ei, o armă devastatoare. Est-etica nu e concepută ca un instrument comprehensiv, deşi este, în bună măsură, şi un barometru în acest sens. În primul rând însă, conceptul acţionează mai ales depreciativ în dispute. Toleranţa, ca să spunem astfel, pentru vina morală e variabilă, funcţie de calitatea esteticii. Mai radicale sunt negaţiile provenite, în scrisul Monicăi Lovinescu, din coincidenţa demisiei etice cu impostura estetică. Atunci, binomul est-etic e pur şi simplu exterminator, iar înspre o asemenea ipostază a lui îşi împing, de această dată, rândurile confesive ale scriitoarei, „victima”.

„Aşa că se răzbună şi el cum poate. Vrea ca „scufundarea” (a mea şi a lui V.) să fie cât mai grabnică: „şi să rămâneţi gingie pe gingie”. După ce ne-a scos dinţii (în ce mă priveşte, o făcuse mai demult Lăncrănjan), imaginează chinuri mai subtile”. Deconstrucţia articolului e veselă şi cumva relaxată. În orice caz, îi lipseşte orice încrâncenare, ceea ce dovedeşte imunitatea conştiinţei autoarei la atacuri de acest tip. Nu ştim în ce măsură atitudinea aceasta detaşată, calmă, e studiată, proiectată să impună în cadrul lecturii. O asemenea presupunere nu ar putea fi eliminată pe de-a-tregul. Există şi poză, există o oarecare retorică, inevitabilă, a dârzeniei elegante, de neconturbat, pe care o afişează Monica Lovinescu. Mai ales faptul că există o strategie de a-şi nota propria reacţie în termeni cât mai calmi cu putinţă, în opoziţie cu panica celor din jur, ne-ar putea sugera că nota de jurnal e „manevrată” în sensul creării unui avantaj propriu, al unui ascendent, suplimentar celui moral pe care scriitoarea il detine implicit şi constant.

Ne susţine această impresie chiar fraza finală a notei de jurnal, când scriitoarea mărturiseşte: „Mă mir şi eu de ce m-am oprit atât de mult – e vorba de o jumătate din pagină din Unde scurte – la acest delir spumegând. Probabil fiindcă m-a luat destul timp până am calmat sperietura lui Shafir şi a lui Gelu. Păunescu ucide (crede el) verbal şi pe cont personal, nu e primejdios, e doar dezgustător”. Trecem peste atributele deloc onorante cu care se alege poetul la capătul comentariului Monicăi Lovinescu şi sesizăm reiterată mecanica autoprotectoare, prin dispensarea de orice posibilă umbră de afect, pe care o utilizează aici diarista. Ea se asigură că se exclude de la orice posibilă suspiciune de a fi suferit pe urma atactului şi, în mod caracteristic, îşi explică „stăruinţa” asupra episodului prin „ceilalţi”. Aşadar, de vină pentru că şi-a irosit un paragraf de jurnal pe ceva nesemnificativ ar fi Shafir şi Gelu Ionescu, nişte alarmişti cărora a trebuit să li se facă această concesie indirectă. Fiind obligată să îi liniştească pe ei, scriitoarea şi-a călcat pe inimă şi a notat în jurnal episodul.


[1] Monica Lovinescu, op. cit., p. 200

Dumitru-Mircea BUDA
Postat de pe data de 20 dec., 2010 in categoria Cultură, Opinii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 294 ori.

Publica un raspuns