Ieri sau împlinit 152 de ani de la marele eveniment istoric, de unire a celor două Principate Române sub sceptrul unui singur domnitor român, colonelul Al.I.Cuza. Se întâmpla la mijlocul secolului al XIX-lea, când în întreaga Europă popoarele conştientizau şi militau cu ardoare pentru înfăptuirea statelor naţionale.
Românii şi-au strigat şi ei dorinţa înfăptuirii idealului naţional în revoluţiile de la 1848-1849 în programe propunîndu-şi ca principal obiectiv unirea tuturor românilor pe teritoriul vechii Dacii într-un singur stat şi câştigarea independenţei naţionale.
Împortant este că şi domnitorii momentului, Barbu Ştirbei în Ţara Românească, şi Grigore Ghica în Moldova, domni pământeni instalaţi prin Convenţia de la Balta Liman, susţineau ideea Unirii. Astfel, Barbu Ştirbei, într-un memoriu din 1855, trimis marelui vizir, spunea: „ Pentru a fi…interpretul credincios al opiniei publice, trebuie să adăugăm că dorinţele unanime ale vlaho-moldovenilor cheamă unirea celor două Principate sub un singur cap, chiar dacă acesta ar trebui să fie luat de la una din familiile princiare din străinătate, ceea ce ar cruţa cu adevărat o ţară ce a suferit de încercările alegerilor şi prefacerilor”.
Iar Grigore Ghica, într-un memoriu trimis Conferinţei de pace de la Paris, la sfârşitul războiului Crimeii (1856), cerea, de asemenea, în chip hotărât, Unirea. Mulţumindu-i pentru acest gest, divanul Moldovei declară: „ Măria ta ai pregătit calea către mântuirea ţării noastre, căci ai sprijinit şi ai pledat înaintea aeropagului european întrunirea Principatelor, principiu de mărire, de glorie şi de temeinică aşezare a acestei ţări”.
Noile divanuri ad-hoc, alese în octombrie 1857, conform Convenţiei de la Paris, pentru a consulta poporul român în legătură cu viitorul său, cereau Porţii Otomane şi Puterilor garante: 1.- respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capitulaţii încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 şi 1634; 2.- unirea principatelor într-un singur stat cu numele România; 3.- prinţ străin, cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării; 4.- neutralitatea Principatelor; 5.-putere legiuitoare încredinţată unei Obşteşti Adunări, în care să fie reprezentate toate interesele naţiei.
Prin Convenţia prevăzută de Tratatul de la Paris, adevărată constituţie, provizorie pentru principate, încheiat în ziua de 7/19 august 1858, problema principatelor devenită problemă europeană, căpăta în acordul Puterilor garante următoarea rezolvare:
-Muntenia şi Moldova vor purta numele de Principatele Unite;
-va exista o Comisie Centrală, cu sediul la Focşani, care va pregăti legile;
– tot la Focşani, va exista o Curte de Casaţie comună şi armatele vor primi o organizare identică, spre a forma, la nevoie, una singură;
– în schimb, fiecare ţară va avea domnul său, care va cârmui cu ajutorul miniştrilor şi va exista o adunare legislativă.
Prin aceasta, Convenţia devenea noua Constituţie. Conform Convenţiei, moldovenii aleg în 17 ianuarie pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, ca domn al Moldovei. În Muntenia, se vorbea la început de Gheorghe Bibescu şi de Barbu Ştirbei, foşti domni.
Învingând elementele conservatoare, reprezentanţii partidei naţionale reuşesc să aleagă ca domn, la 24 ianuarie, tot pe colonelul Alexandru Ioan Cuza reuşind astfel să împace textul Convenţiei de la Paris, cu dorinţa ţării întregi.
Alegerea lui Cuza a fost un compromis pe care Cuza însuşi l-a cunoscut. El ştia că trebuie să abdice ulterior pentru că Unirea Principatelor nu fusese recunoscută decât pe timpul domniei lui Cuza. Succesiune la tron nu era reglementată, iar Cuza accepta să abdice doar cu consimţământul marilor puteri garante. În aceste condiţii, securitatea şi însăşi Unirea Principatelor erau în mare pericol. În cazul morţii sau abdicării anunţate a lui Cuza, Marile Puteri vecine puteau interveni prin orice metodă, chiar armată, pentru susţinerea anumitor pretendenţi la tron, precum şi pentru anularea Unirii.
Reuşita dublei alegeri a însemnat începutul procesului de construire, pe baze moderne, a statului român. În ce condiţii s-a dezvoltat acest proces, vom vorbi, cu altă ocazie.
152 de ani de la Unirea Principatelor
Ieri sau împlinit 152 de ani de la marele eveniment istoric, de unire a celor două Principate Române sub sceptrul unui singur domnitor român, colonelul Al.I.Cuza. Se întâmpla la mijlocul secolului al XIX-lea, când în întreaga Europă popoarele conştientizau şi militau cu ardoare pentru înfăptuirea statelor naţionale.
Românii şi-au strigat şi ei dorinţa înfăptuirii idealului naţional în revoluţiile de la 1848-1849 în programe propunîndu-şi ca principal obiectiv unirea tuturor românilor pe teritoriul vechii Dacii într-un singur stat şi câştigarea independenţei naţionale.
Împortant este că şi domnitorii momentului, Barbu Ştirbei în Ţara Românească, şi Grigore Ghica în Moldova, domni pământeni instalaţi prin Convenţia de la Balta Liman, susţineau ideea Unirii. Astfel, Barbu Ştirbei, într-un memoriu din 1855, trimis marelui vizir, spunea: „ Pentru a fi…interpretul credincios al opiniei publice, trebuie să adăugăm că dorinţele unanime ale vlaho-moldovenilor cheamă unirea celor două Principate sub un singur cap, chiar dacă acesta ar trebui să fie luat de la una din familiile princiare din străinătate, ceea ce ar cruţa cu adevărat o ţară ce a suferit de încercările alegerilor şi prefacerilor”.
Iar Grigore Ghica, într-un memoriu trimis Conferinţei de pace de la Paris, la sfârşitul războiului Crimeii (1856), cerea, de asemenea, în chip hotărât, Unirea. Mulţumindu-i pentru acest gest, divanul Moldovei declară: „ Măria ta ai pregătit calea către mântuirea ţării noastre, căci ai sprijinit şi ai pledat înaintea aeropagului european întrunirea Principatelor, principiu de mărire, de glorie şi de temeinică aşezare a acestei ţări”.
Noile divanuri ad-hoc, alese în octombrie 1857, conform Convenţiei de la Paris, pentru a consulta poporul român în legătură cu viitorul său, cereau Porţii Otomane şi Puterilor garante: 1.- respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capitulaţii încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 şi 1634; 2.- unirea principatelor într-un singur stat cu numele România; 3.- prinţ străin, cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării; 4.- neutralitatea Principatelor; 5.-putere legiuitoare încredinţată unei Obşteşti Adunări, în care să fie reprezentate toate interesele naţiei.
Prin Convenţia prevăzută de Tratatul de la Paris, adevărată constituţie, provizorie pentru principate, încheiat în ziua de 7/19 august 1858, problema principatelor devenită problemă europeană, căpăta în acordul Puterilor garante următoarea rezolvare:
-Muntenia şi Moldova vor purta numele de Principatele Unite;
-va exista o Comisie Centrală, cu sediul la Focşani, care va pregăti legile;
– tot la Focşani, va exista o Curte de Casaţie comună şi armatele vor primi o organizare identică, spre a forma, la nevoie, una singură;
– în schimb, fiecare ţară va avea domnul său, care va cârmui cu ajutorul miniştrilor şi va exista o adunare legislativă.
Prin aceasta, Convenţia devenea noua Constituţie. Conform Convenţiei, moldovenii aleg în 17 ianuarie pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, ca domn al Moldovei. În Muntenia, se vorbea la început de Gheorghe Bibescu şi de Barbu Ştirbei, foşti domni.
Învingând elementele conservatoare, reprezentanţii partidei naţionale reuşesc să aleagă ca domn, la 24 ianuarie, tot pe colonelul Alexandru Ioan Cuza reuşind astfel să împace textul Convenţiei de la Paris, cu dorinţa ţării întregi.
Alegerea lui Cuza a fost un compromis pe care Cuza însuşi l-a cunoscut. El ştia că trebuie să abdice ulterior pentru că Unirea Principatelor nu fusese recunoscută decât pe timpul domniei lui Cuza. Succesiune la tron nu era reglementată, iar Cuza accepta să abdice doar cu consimţământul marilor puteri garante. În aceste condiţii, securitatea şi însăşi Unirea Principatelor erau în mare pericol. În cazul morţii sau abdicării anunţate a lui Cuza, Marile Puteri vecine puteau interveni prin orice metodă, chiar armată, pentru susţinerea anumitor pretendenţi la tron, precum şi pentru anularea Unirii.
Reuşita dublei alegeri a însemnat începutul procesului de construire, pe baze moderne, a statului român. În ce condiţii s-a dezvoltat acest proces, vom vorbi, cu altă ocazie.
