Deşi e alcătuit dintr-o substanţă nonfiction, ultimul film al lui Andrei Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, se metamorfozează, prin abila recontextualizare a fragmentelor de arhivă, într-o poveste ce pare inventată, grefând ficţiune pe reperele realului. O poveste care şi este, de fapt, ficţională, măcar în măsura în care orice cadru de propagandistic pe care Andrei Ujică îl inserează în film e produsul unei mistificări, a unei deturnări şi manipulări a sensului. E limpede că regizorul ne impune o convenţie ficţională, care pune, de altminteri, pelicula la adăpost de orice reproşuri privind imparţialitatea perspectivei. Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu nu e, în fond, decât o autoficţiune, pe care filmul o reprezintă frust, netrucat, refuzând să o condamne moral tocmai pentru că o tratează ca pe un obiect estetic. Ce-i drept, însă, în amoralitatea lui se pot citi, totuşi, numeroase tare morale ale lumii româneşti de ieri şi de azi.

De la un punct încolo, Autobiografia devine o imagine neverosimilă, halucinantă, a manipulării colective şi absurdului cotidian. A depersonalizării şi îndobitocirii programate. Cutremurătoare, majoritatea cadrelor de propagandă suprind un public fascinat, scandând în delir lozinci pro-ceauşiste dar, în afara imaginilor maselor, cu adevărat tragică e imaginea românilor obişnuiţi, a celor pe care aparatul de filmat îi îmbie la emfază şi hybris. Brusc, te trezeşti cu un ins din rândul trei sau patru care îşi umflă pieptul şi, mându de sine, aruncă priviri de superioritate spre obiectiv, cu vreun inginer ori arhitect care, din dreapta cadrului, duce mâna la bărbie mimând preocuparea sau se apleacă peste o balustradă pentru a privi, servil, în direcţia spre care indică dictatorul. Unele gesturi frizează penibilul, vorbind nu numai despre depersonalizare şi alienare, ci şi despre pierderea demnităţii: pe podiumul glisant care îi plimbă pe deasupra unei machete a Bucureştiului de la Romexpo, unul din arhitecţi ar face orice să ajungă şi el în apropiere de preşedintele vizionar, încearcă la un moment dat să se aşeze în aceeaşi poziţie cu el dar, trezit din vrajă, revine cuminte la poziţia iniţială. La oribilele procesiuni de vânătoare, cu urşi momiţi cu stârvuri suspendate de cai, pentru ca iscusitul ochitor să îi poată transforma în trofee, se găseşte cât ai clipi un băgător de seamă care să-i sară în ajutor dictatorului pentru orice nimic. În general, pe feţele tuturor celor cu care Ceauşescu intră-n contact se instalează o dulce binecuvântare, ca o transă amnezică indusă unor inşi plini de frustrări de marginalitate dar care pândesc perspectiva extatică a parvenirii. Mai tragică decât decăderea fizică şi psihică a dictatorului însuşi, e decăderea morală ce se citeşte în aceste cadre deloc întâmplătoare livrate de regizor. Patima devoratoare a intrării în graţiile unui tiran care îşi permitea, se pare, să circule nestingherit, protejat de o gardă simbolică numeric, printr-o Românie ce sângera în anii celei mai brutale opresiuni.

Acest amestec de frică şi adulaţie obsesivă, din care se năşteau deopotrivă bancurile şi legendele urbane cu dictatorul, nelipsindu-le o anume admiraţie secretă, ar putea fi una din marile intuiţii ale lui Andrei Ujică şi una din cele mai incomode probleme sociologice şi de mentalitate pe care filmul le evidenţiază. Nu mai puţin tulburătoare e analogia multor scene ale vieţii politice a partidului unic cu unele apucături ale clasei politice postdecembriste, dar şi rezonanţa în contemporaneitatea noastră imediată a unui anumit conformism, a limbajelor de lemn, a imposturii şi servilităţii interesate.

Dumitru-Mircea BUDA

Ceauşescu by Himself

Deşi e alcătuit dintr-o substanţă nonfiction, ultimul film al lui Andrei Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, se metamorfozează, prin abila recontextualizare a fragmentelor de arhivă, într-o poveste ce pare inventată, grefând ficţiune pe reperele realului. O poveste care şi este, de fapt, ficţională, măcar în măsura în care orice cadru de propagandistic pe care Andrei Ujică îl inserează în film e produsul unei mistificări, a unei deturnări şi manipulări a sensului. E limpede că regizorul ne impune o convenţie ficţională, care pune, de altminteri, pelicula la adăpost de orice reproşuri privind imparţialitatea perspectivei. Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu nu e, în fond, decât o autoficţiune, pe care filmul o reprezintă frust, netrucat, refuzând să o condamne moral tocmai pentru că o tratează ca pe un obiect estetic. Ce-i drept, însă, în amoralitatea lui se pot citi, totuşi, numeroase tare morale ale lumii româneşti de ieri şi de azi.

De la un punct încolo, Autobiografia devine o imagine neverosimilă, halucinantă, a manipulării colective şi absurdului cotidian. A depersonalizării şi îndobitocirii programate. Cutremurătoare, majoritatea cadrelor de propagandă suprind un public fascinat, scandând în delir lozinci pro-ceauşiste dar, în afara imaginilor maselor, cu adevărat tragică e imaginea românilor obişnuiţi, a celor pe care aparatul de filmat îi îmbie la emfază şi hybris. Brusc, te trezeşti cu un ins din rândul trei sau patru care îşi umflă pieptul şi, mându de sine, aruncă priviri de superioritate spre obiectiv, cu vreun inginer ori arhitect care, din dreapta cadrului, duce mâna la bărbie mimând preocuparea sau se apleacă peste o balustradă pentru a privi, servil, în direcţia spre care indică dictatorul. Unele gesturi frizează penibilul, vorbind nu numai despre depersonalizare şi alienare, ci şi despre pierderea demnităţii: pe podiumul glisant care îi plimbă pe deasupra unei machete a Bucureştiului de la Romexpo, unul din arhitecţi ar face orice să ajungă şi el în apropiere de preşedintele vizionar, încearcă la un moment dat să se aşeze în aceeaşi poziţie cu el dar, trezit din vrajă, revine cuminte la poziţia iniţială. La oribilele procesiuni de vânătoare, cu urşi momiţi cu stârvuri suspendate de cai, pentru ca iscusitul ochitor să îi poată transforma în trofee, se găseşte cât ai clipi un băgător de seamă care să-i sară în ajutor dictatorului pentru orice nimic. În general, pe feţele tuturor celor cu care Ceauşescu intră-n contact se instalează o dulce binecuvântare, ca o transă amnezică indusă unor inşi plini de frustrări de marginalitate dar care pândesc perspectiva extatică a parvenirii. Mai tragică decât decăderea fizică şi psihică a dictatorului însuşi, e decăderea morală ce se citeşte în aceste cadre deloc întâmplătoare livrate de regizor. Patima devoratoare a intrării în graţiile unui tiran care îşi permitea, se pare, să circule nestingherit, protejat de o gardă simbolică numeric, printr-o Românie ce sângera în anii celei mai brutale opresiuni.

Acest amestec de frică şi adulaţie obsesivă, din care se năşteau deopotrivă bancurile şi legendele urbane cu dictatorul, nelipsindu-le o anume admiraţie secretă, ar putea fi una din marile intuiţii ale lui Andrei Ujică şi una din cele mai incomode probleme sociologice şi de mentalitate pe care filmul le evidenţiază. Nu mai puţin tulburătoare e analogia multor scene ale vieţii politice a partidului unic cu unele apucături ale clasei politice postdecembriste, dar şi rezonanţa în contemporaneitatea noastră imediată a unui anumit conformism, a limbajelor de lemn, a imposturii şi servilităţii interesate.

Dumitru-Mircea BUDA

Postat de pe data de 13 ian., 2011 in categoria Civism, Cultură, Divertisment, Opinii, România în lume. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 2,282 ori.

Publica un raspuns