Aud tot mai des editorii plângând cu lacrimi de crocodil pe motiv că nu-şi pot vinde tirajele pe hârtie virtualilor cititori. Pasămite, publicul postmodern al zilelor noastre preferă să răsfoiască din rotiţa mouse-ului ziarele şi revistele, în loc să îşi procure, conştiincios, jurnalele şi săptămânalele, mensualele ori alte periodice, de la chioşcurile de presă. Încet-încet, soarta ziarelor tipărite începe să semene cu cea a cărţilor din librării – ale căror tiraje scad dramatic în ultimii ani pentru că cererea însăşi de carte se diminuează. Criza cărţii şi a lecturii pare să se generalizeze dramatic.
N-aş fi însă convins că lucrurile stau chiar aşa. Măcar din punctul de vederii al lecturii şi al cititorilor. Nu cred că cititorii au dispărut, aşa cum se tem cei mai pesimişti dintre analiştii pieţei ori ai societăţii de azi. Cred doar că literatura şi presa i-au pierdut, de cele mai multe ori prin propriile deficienţe şi orgolii, forţându-i să migreze către alte formule de receptare a textului. Că textul însuși , ca mediu al comunicării, și-a modulat cu subtilitate funcţiile şi aparenţele, dar şi mecanismele lui funcţionale, ajungând să semnifice şi să opereze radical diferit faţă de cum se întâmpla, de pildă, la sfârşitul anilor optzeci.
S-a pierdut, fără îndoială, un anume prestigiu al scrisului şi al textului tipărit. Dar era un prestigiu formal, pe care îl gira, în urmă cu treizeci de ani, singularitatea şi exclusivitatea valorică, dacă se poate spune aşa, a presei scrise, încă fără concurenţa serioasă a vizualului şi într-o epocă în care Internetul putea fi cel mult un concept SF. În România, sfârşitul materialului tipărit ca mediu al valorii absolute, ca element de prestigiu intelectual inatacabil, s-a văzut de îndată după 1990, când a avut loc explozia şi liberalizarea presei şi a editurilor. După câţiva ani ne-am lămurit că fluxul de tipărituri nu mai putea fi sistematizabil sau controlabil estetic şi că, inevitabil, un anume tip de prestigiu al materialului tipărit s-a evaporat aproape instantaneu. Că Pavel Coruţ va împărţi de acum statutul de scriitor cu Alexandru Paleologu, doar ca exemplu rapid.
Dacă în Occident societatea va fi avut un timp mai îndelungat pentru a se maturiza în această liberalizare generală a tiparului, fireşte că în România, după cincizeci de ani de cenzură ideologică, lucrurile s-au limpezit mai greu. Astfel că saltul în era comunicaţională a fost simultan, oarecum, acestei liberalizări. Dar cât mai suntem, încă, de confuzi şi, aş zice, naivi chiar, în principii, se vede de câte ori ne pomenim că ne exprimăm diverse regrete legate de slaba calitate a publicaţiilor online, produse ale eliminării aproape totale a oricărei cenzuri.
Şi totuşi, spuneam, ziarele tipărite, de la chioşc, se vând tot mai greu, într-atât încât s-ar putea specula că nu se mai citeşte, aproape deloc, o anume categorie de texte. De altfel, ştim prea bine ce anume se cumpără, iar logica strict comercială după care standurile de ziare din oraşele noastre sunt alcătuite e indiciul cel mai sigur aici: anumite cotidiene, presa sportivă, reviste din nişa celor de scandal, semi-pornografia, rebusistica şi o mână de ziare locale. Nu neapărat în această ordine, dar nici nu cred că mai e ceva vandabil cu adevărat în plus. Poate că un anume reviriment l-a produs strategia de a oferi cărţi, la preţuri relativ mici, împreună cu anumite ediţii, a marilor trusturi de presă. E un fenomen el însuşi contradictoriu şi problematic: pentru că, iată, cartea tipărită, oferită ieftin şi promovată publicitar destul de agresiv, a dovedit, într-o lume în care ne temem pentru dispariţia lecturii, că e destul de atrăgătoare pentru a se vinde euforic.
Care texte nu se mai citesc? Am aflat eu însumi, în preajma Crăciunului, încercând să dau de ediţiile din 21 şi 22 decembrie ale Dilemei Vechi şi 22-ului. De ediţiile tipărite, aşadar, pe care le citeam deja online. După primul eşec – socotind că 7 noiembrie e un cartier târgumureşean suficient de izolat ca să nu poţi reproşa celor două chioşcuri încă funcţionale că nu se riscă în domeniul socio-cultural – am purces spre centru. De unde, desigur, n-a mai rămas decât amintirea vechiului centru de presă, în locul căruia autorităţile locale au decis că vor fi având utilitate mai mare alte oficii şi magazine plătitoare de chirii la parterul Palatului Culturii. Supriza a fost că nici chioşcurile din centru nu aveau Dilema sau 22-ul, nici în 21 decembrie, nici în 22 decembrie, nici în 23… Deşi ediţia începea deja să fie… fumată. Abia în dimineaţa de 24 au ajuns, în bravele chioşcuri de ziare din centrul târgului, exact 5 exempare din Dilema şi încă atâtea din 22. În total.
Acum, explicaţia cea mai comodă ar fi că o atare stare de lucruri e, pur şi simplu, rezultatul unui echilibru dintre cerere şi ofertă. O fi. Dar mi se pare că alde Dilema şi 22, mizând probabil strict pe abonamente, se pun implicit într-un dezavantaj concurenţial cu alte publicaţii ce riscă, totuşi, tiraje mai largi. Le riscă şi pentru că se promovează mai sârguincios, fără îndoială. Dar nu văd cum ai putea avea cititori de tiraj tipărit când distribuţia ta ajunge din Bucureşti în Tîrgu-Mureş cu patru zile întârziere după apariţia ultimei ediţii.
Mi se pare că nu mai ştim, pur şi simplu, să vindem şi să cumpărăm text tipărit. Aşa cum nu mai ştim să vindem sau să consumăm nici muzică clasică, teatru, film ş. a. Sau că ni se pare tot mai neprofitabil. Publicitatea se mută şi ea, treptat, pe internet şi probabil că acesta va fi în curând argumentul forte al abandonării tirajului tipărit sau al transformării lui într-o formă exclusivistă şi exotică. Mă întreb doar de ce gândim în atât de radicală disjuncţie aceste medii în fond complementare ale textului? De ce plecăm de la prejucata că forma electronică şi aceea tipărită a unui text se exclud inevitabil? De ce n-ar putea coexista foarte natural un Dostoievski în ebook şi unul cu cotor, tipărit clasic, pe hârtie, în bibliotecă?
În fond, între Dostoievski-ul de pe ebook reader şi cel de pe raft, între Dilema veche din online şi cea imprimată pe hârtie, ca şi între concertul vizionat acasă în sufragerie pe home cinema şi cel văzut live în sala de concert, ar trebui să existe aceeaşi relaţie evidentă, cea dintre două versiuni alternative, non-excluzive, ale aceleiaşi experienţe. Despre autenticitatea cărora se poate polemiza, e adevărat, la nesfârşit. O autenticitate care e posibil să se transfere, treptat, între ceea ce consideram în urmă cu 30 de ani că e originalul incontestabil şi ceea ce reprezintă replica, avatarul virtual al acesteia. Adevăratul nostru efort ar trebui să vizeze detensionarea acestei relaţii dintre versiuni, dintre alternative. Care e doar fals conflictuală, dar poate genera, desigur, crize. E aproape incredibil cum într-o lume pe care o vrem a diversităţii globale nu suntem dispuşi să tolerăm două canale simultane de comunicare a unui sens.
Dumitru-Mircea BUDA
Chioşcuri şi site-uri. Despre o falsă contradicţie
Aud tot mai des editorii plângând cu lacrimi de crocodil pe motiv că nu-şi pot vinde tirajele pe hârtie virtualilor cititori. Pasămite, publicul postmodern al zilelor noastre preferă să răsfoiască din rotiţa mouse-ului ziarele şi revistele, în loc să îşi procure, conştiincios, jurnalele şi săptămânalele, mensualele ori alte periodice, de la chioşcurile de presă. Încet-încet, soarta ziarelor tipărite începe să semene cu cea a cărţilor din librării – ale căror tiraje scad dramatic în ultimii ani pentru că cererea însăşi de carte se diminuează. Criza cărţii şi a lecturii pare să se generalizeze dramatic.
N-aş fi însă convins că lucrurile stau chiar aşa. Măcar din punctul de vederii al lecturii şi al cititorilor. Nu cred că cititorii au dispărut, aşa cum se tem cei mai pesimişti dintre analiştii pieţei ori ai societăţii de azi. Cred doar că literatura şi presa i-au pierdut, de cele mai multe ori prin propriile deficienţe şi orgolii, forţându-i să migreze către alte formule de receptare a textului. Că textul însuși , ca mediu al comunicării, și-a modulat cu subtilitate funcţiile şi aparenţele, dar şi mecanismele lui funcţionale, ajungând să semnifice şi să opereze radical diferit faţă de cum se întâmpla, de pildă, la sfârşitul anilor optzeci.
S-a pierdut, fără îndoială, un anume prestigiu al scrisului şi al textului tipărit. Dar era un prestigiu formal, pe care îl gira, în urmă cu treizeci de ani, singularitatea şi exclusivitatea valorică, dacă se poate spune aşa, a presei scrise, încă fără concurenţa serioasă a vizualului şi într-o epocă în care Internetul putea fi cel mult un concept SF. În România, sfârşitul materialului tipărit ca mediu al valorii absolute, ca element de prestigiu intelectual inatacabil, s-a văzut de îndată după 1990, când a avut loc explozia şi liberalizarea presei şi a editurilor. După câţiva ani ne-am lămurit că fluxul de tipărituri nu mai putea fi sistematizabil sau controlabil estetic şi că, inevitabil, un anume tip de prestigiu al materialului tipărit s-a evaporat aproape instantaneu. Că Pavel Coruţ va împărţi de acum statutul de scriitor cu Alexandru Paleologu, doar ca exemplu rapid.
Dacă în Occident societatea va fi avut un timp mai îndelungat pentru a se maturiza în această liberalizare generală a tiparului, fireşte că în România, după cincizeci de ani de cenzură ideologică, lucrurile s-au limpezit mai greu. Astfel că saltul în era comunicaţională a fost simultan, oarecum, acestei liberalizări. Dar cât mai suntem, încă, de confuzi şi, aş zice, naivi chiar, în principii, se vede de câte ori ne pomenim că ne exprimăm diverse regrete legate de slaba calitate a publicaţiilor online, produse ale eliminării aproape totale a oricărei cenzuri.
Şi totuşi, spuneam, ziarele tipărite, de la chioşc, se vând tot mai greu, într-atât încât s-ar putea specula că nu se mai citeşte, aproape deloc, o anume categorie de texte. De altfel, ştim prea bine ce anume se cumpără, iar logica strict comercială după care standurile de ziare din oraşele noastre sunt alcătuite e indiciul cel mai sigur aici: anumite cotidiene, presa sportivă, reviste din nişa celor de scandal, semi-pornografia, rebusistica şi o mână de ziare locale. Nu neapărat în această ordine, dar nici nu cred că mai e ceva vandabil cu adevărat în plus. Poate că un anume reviriment l-a produs strategia de a oferi cărţi, la preţuri relativ mici, împreună cu anumite ediţii, a marilor trusturi de presă. E un fenomen el însuşi contradictoriu şi problematic: pentru că, iată, cartea tipărită, oferită ieftin şi promovată publicitar destul de agresiv, a dovedit, într-o lume în care ne temem pentru dispariţia lecturii, că e destul de atrăgătoare pentru a se vinde euforic.
Care texte nu se mai citesc? Am aflat eu însumi, în preajma Crăciunului, încercând să dau de ediţiile din 21 şi 22 decembrie ale Dilemei Vechi şi 22-ului. De ediţiile tipărite, aşadar, pe care le citeam deja online. După primul eşec – socotind că 7 noiembrie e un cartier târgumureşean suficient de izolat ca să nu poţi reproşa celor două chioşcuri încă funcţionale că nu se riscă în domeniul socio-cultural – am purces spre centru. De unde, desigur, n-a mai rămas decât amintirea vechiului centru de presă, în locul căruia autorităţile locale au decis că vor fi având utilitate mai mare alte oficii şi magazine plătitoare de chirii la parterul Palatului Culturii. Supriza a fost că nici chioşcurile din centru nu aveau Dilema sau 22-ul, nici în 21 decembrie, nici în 22 decembrie, nici în 23… Deşi ediţia începea deja să fie… fumată. Abia în dimineaţa de 24 au ajuns, în bravele chioşcuri de ziare din centrul târgului, exact 5 exempare din Dilema şi încă atâtea din 22. În total.
Acum, explicaţia cea mai comodă ar fi că o atare stare de lucruri e, pur şi simplu, rezultatul unui echilibru dintre cerere şi ofertă. O fi. Dar mi se pare că alde Dilema şi 22, mizând probabil strict pe abonamente, se pun implicit într-un dezavantaj concurenţial cu alte publicaţii ce riscă, totuşi, tiraje mai largi. Le riscă şi pentru că se promovează mai sârguincios, fără îndoială. Dar nu văd cum ai putea avea cititori de tiraj tipărit când distribuţia ta ajunge din Bucureşti în Tîrgu-Mureş cu patru zile întârziere după apariţia ultimei ediţii.
Mi se pare că nu mai ştim, pur şi simplu, să vindem şi să cumpărăm text tipărit. Aşa cum nu mai ştim să vindem sau să consumăm nici muzică clasică, teatru, film ş. a. Sau că ni se pare tot mai neprofitabil. Publicitatea se mută şi ea, treptat, pe internet şi probabil că acesta va fi în curând argumentul forte al abandonării tirajului tipărit sau al transformării lui într-o formă exclusivistă şi exotică. Mă întreb doar de ce gândim în atât de radicală disjuncţie aceste medii în fond complementare ale textului? De ce plecăm de la prejucata că forma electronică şi aceea tipărită a unui text se exclud inevitabil? De ce n-ar putea coexista foarte natural un Dostoievski în ebook şi unul cu cotor, tipărit clasic, pe hârtie, în bibliotecă?
În fond, între Dostoievski-ul de pe ebook reader şi cel de pe raft, între Dilema veche din online şi cea imprimată pe hârtie, ca şi între concertul vizionat acasă în sufragerie pe home cinema şi cel văzut live în sala de concert, ar trebui să existe aceeaşi relaţie evidentă, cea dintre două versiuni alternative, non-excluzive, ale aceleiaşi experienţe. Despre autenticitatea cărora se poate polemiza, e adevărat, la nesfârşit. O autenticitate care e posibil să se transfere, treptat, între ceea ce consideram în urmă cu 30 de ani că e originalul incontestabil şi ceea ce reprezintă replica, avatarul virtual al acesteia. Adevăratul nostru efort ar trebui să vizeze detensionarea acestei relaţii dintre versiuni, dintre alternative. Care e doar fals conflictuală, dar poate genera, desigur, crize. E aproape incredibil cum într-o lume pe care o vrem a diversităţii globale nu suntem dispuşi să tolerăm două canale simultane de comunicare a unui sens.
Dumitru-Mircea BUDA
