Probabil, unii cititori vor ofta a plictiseală văzând, din nou, la începutul rândurilor, o nouă definiţie DEX. Dar scopul meu nu este unul literar, ci caut de fiecare dată să explicitez „cu mâna altuia” – mai şcolit decât mine – o situaţie care merită a fi prezentată.

recunoştinţă – RECUNOŞTÍNŢĂ, recunoştinţe, s.f. Obligaţie morală pe care cineva o are faţă de cel care i-a făcut un bine; recunoaştere a unei binefaceri primite; gratitudine. – Recunoaşte + suf. -inţă (după fr. reconnaissance). RECUNOŞTÍNŢĂ s. (livr.) gratitudine, (înv. şi pop.) mulţumită, (înv.) blagodarenie, cunoştinţă. (Îi poartă o mare ~.) recunoştínţă s. f. cunoştinţă RECUNOŞTÍNŢĂ ~e f. 1) Sentiment de recunoaştere a datoriei faţă de un binefăcător; obligaţie morală pentru o binefacere; gratitudine. 2) înv. Recompensă pentru o binefacere. /a recunoaşte + suf. ~inţa

            Zilele trecute am întâlnit o fostă colegă de liceu, pe care nu o mai văzusem de cel puţin un an. Îmi povesteşte foarte cătrănită, că omul cât trăieşte învaţă, şi ea este din nou în situaţia de a trage o concluzie, ca urmare a unei păţanii (repetate).

            Mergând spre casă într-una din serile cu ceaţă “s-o tai cu cuţitul” a găsit pe jos un portmoneu. Plin cu bani – multe milioane lei vechi – şi cu acte ale ambilor soţi, iniţial l-a dus la ea acasă, urmând să facă ziua următoare cercetările de rigoare, ştiut fiind că nepredarea actelor constituie delict. Gândul că păgubaşul ar avea o noapte albă a convins-o să încerce să înapoieze portmoneul. Reuşeşte să ajungă la cel vizat – prin legitimaţia de serviciu, respectiv firma la care lucra – şi înapoiază actele şi banii.

“- Vă mulţumesc foarte mult pentru gest, ce păcat că sunt aşa de rari oamenii care fac astfel de gesturi. Mâine trebuie să plătesc liesingul la maşină, nu ştiu ce m-aş fi făcut! “

Şi … cam atât ! A cerut ca măcar să i se deconteze taxiul cu care a ajuns acolo…

            Trist este că a avut o experienţă identică cu 2 ani în urmă, când un portmoneu “evaluat” la cca.8-10 milioane a fost dus la proprietarul supraponderal (de sărac, umil şi fomist ce era) care a întrebat din înălţimea generozităţii sale: “- Doriţi o cafea?”

            Aşa că, acum, e pe deplin lămurită cu valabilitatea experesiei “facerea de bine e…” şi dacă i se va mai întâmpla să vadă că “cineva se înneacă”, nu va sări să-l ajute, ci va acţiona în consecinţa … experienţei.

            Pe mine m-a rugat să nu fac publică întâmplarea. Nu pot să îi respect dorinţa, dat fiind că delictul (moral) este al altora, al celor care clădesc acum economia de piaţă în România. Se vede !

 Mircea Bădulescu

RECUNOŞTINŢA LA ROMÂNI (la unii…)

Probabil, unii cititori vor ofta a plictiseală văzând, din nou, la începutul rândurilor, o nouă definiţie DEX. Dar scopul meu nu este unul literar, ci caut de fiecare dată să explicitez „cu mâna altuia” – mai şcolit decât mine – o situaţie care merită a fi prezentată.

recunoştinţă – RECUNOŞTÍNŢĂ, recunoştinţe, s.f. Obligaţie morală pe care cineva o are faţă de cel care i-a făcut un bine; recunoaştere a unei binefaceri primite; gratitudine. – Recunoaşte + suf. -inţă (după fr. reconnaissance). RECUNOŞTÍNŢĂ s. (livr.) gratitudine, (înv. şi pop.) mulţumită, (înv.) blagodarenie, cunoştinţă. (Îi poartă o mare ~.) recunoştínţă s. f. cunoştinţă RECUNOŞTÍNŢĂ ~e f. 1) Sentiment de recunoaştere a datoriei faţă de un binefăcător; obligaţie morală pentru o binefacere; gratitudine. 2) înv. Recompensă pentru o binefacere. /a recunoaşte + suf. ~inţa

            Zilele trecute am întâlnit o fostă colegă de liceu, pe care nu o mai văzusem de cel puţin un an. Îmi povesteşte foarte cătrănită, că omul cât trăieşte învaţă, şi ea este din nou în situaţia de a trage o concluzie, ca urmare a unei păţanii (repetate).

            Mergând spre casă într-una din serile cu ceaţă “s-o tai cu cuţitul” a găsit pe jos un portmoneu. Plin cu bani – multe milioane lei vechi – şi cu acte ale ambilor soţi, iniţial l-a dus la ea acasă, urmând să facă ziua următoare cercetările de rigoare, ştiut fiind că nepredarea actelor constituie delict. Gândul că păgubaşul ar avea o noapte albă a convins-o să încerce să înapoieze portmoneul. Reuşeşte să ajungă la cel vizat – prin legitimaţia de serviciu, respectiv firma la care lucra – şi înapoiază actele şi banii.

“- Vă mulţumesc foarte mult pentru gest, ce păcat că sunt aşa de rari oamenii care fac astfel de gesturi. Mâine trebuie să plătesc liesingul la maşină, nu ştiu ce m-aş fi făcut! “

Şi … cam atât ! A cerut ca măcar să i se deconteze taxiul cu care a ajuns acolo…

            Trist este că a avut o experienţă identică cu 2 ani în urmă, când un portmoneu “evaluat” la cca.8-10 milioane a fost dus la proprietarul supraponderal (de sărac, umil şi fomist ce era) care a întrebat din înălţimea generozităţii sale: “- Doriţi o cafea?”

            Aşa că, acum, e pe deplin lămurită cu valabilitatea experesiei “facerea de bine e…” şi dacă i se va mai întâmpla să vadă că “cineva se înneacă”, nu va sări să-l ajute, ci va acţiona în consecinţa … experienţei.

            Pe mine m-a rugat să nu fac publică întâmplarea. Nu pot să îi respect dorinţa, dat fiind că delictul (moral) este al altora, al celor care clădesc acum economia de piaţă în România. Se vede !

 Mircea Bădulescu

Postat de pe data de 15 ian., 2011 in categoria Civism. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 1,651 ori.

1 Raspuns pentru “RECUNOŞTINŢA LA ROMÂNI (la unii…)”

  1. decebal traian remes spune:

    ba io cred ca dacă prietenei tale i se va mai întâmpla să vadă inca de 100 de ori că “cineva se înneacă”, de fiecare data VA SĂRI să-l ajute. pentru ca asa sint unii prin firea lor

Leave a Reply to decebal traian remes