Despre ce anume s-a petrecut cu sărbătorile, în general, şi mai ales cu cea a Crăciunului, în vremurile de astăzi, nu e greu să îţi formezi o idee printr-o simplă plimbare prin hiper- sau supermarket-urile spre care migrează toate cartierele oraşelor occidentale în ajun. Parcările, altădată îndestulătoare pentru o armată de blindate, devin supraaglomerate, lungile trenuri de coşuri se decimează cu repeziciune. În interior, se dă buzna la rafturi, la vitrinele frigorifice, în raioane şi la standuri, se creează cozi şi îmbulzeli, se consumă nervi şi se descarcă frustrări de tot soiul.

Goana şi anxietatea obsesivă s-au instalat, cu o anume brutalitate, în spaţiul şi timpul sărbătorii, inundând cu efectele lor imediate sensurile și specificul acesteia. Traducerea românească a titlului unui film de duzină pe care industria hollywoodiană îl prescrisese de Crăciun cu mai mulţi ani în urmă – Goana după cadou (orig. Jingle All the Way) exprimă cu exactitate patologia tragică a sărbătorii din zilele noastre. Crăciunul a fost pur şi simplu confiscat de un fel de replică a sa contrafăcută, un avatar fals, dacă vreţi, alcătuit din clişeele dialectului comercial al vremurilor noastre şi dictat de retorica subliminală a publicităţii agresive căreia îi suntem victime. Din timp al sărbătorii, al retragerii în sacralitate şi tihnă, al reaşezării fiinţei noastre într-un acord cu noi înşine, acesta a devenit o exasperantă şi extenuantă cursă contra-cronometru din care lipseşte cu totul sensul originar.

Vorbim despre spiritul Crăciunului, de bună seamă calchiind grosolan în româneşte limbajul propagandei comerciale americane (pe care producţiile cinematografice ni-l livrează ostentativ), dar nu facem decât să subminăm, prin stresul pe care îl întreţinem şi la care ne raliem invariabil, ultimele reminescenţe de sacralitate ale sărbătorii. În primul rând, muncim până în 24 şi 31 decembrie, făcând din asta un fel de virtute socială.Iar Crăciunul devine un deadline analog celor care ne terorizează întreaga noastră existenţă cotidiană. Mai mult, e un fel de super-deadline, care amplifică graba, agitaţia halucinantă a finalului de an. Toată lumea ne cere rapoarte, planuri de lucru pentru primul semestru al anului următor, preconizări, cifre, estimări ş.a., aşa încât Crăciunul devine un punct de reper spre care ne febrilităţile noastre îşi încordează limitele.

La fel cum nu ne mai ştim trăi cu adevărat timpul liber – pentru care, spre comparaţie, concetăţenii noştri din perioada României moderne, interbelice, aveau un adevărat cult – se pare că nu mai suntem capabili să ne înscriem firesc în timpul sărbătorii, în ritualul ei reconfortant. Marea problemă e, de fapt, incapacitatea noastră cronică de a ne odihni. Pe măsură ce timpul de lucru nu ne mai ajunge, scurtele noastre concedii devin  şi ele extensii ale obsesivelor noastre agitaţii cotidiene. Tot un deadline, concediul presupune nevroză şi isterie în căutarea unor rezervări, a unor locaţii cât mai îndepărtate posibil, apoi bagaje şi cumpărături, un program cât mai detaliat al sejurului şi, în fine, un set de obiective de vizitat, atins, de sarcini riguroase ce trebuiesc îndeplinite pentru ca mult-visatul concediu să fie cu adevărat un succes. Câţi dintre noi pot spune cu mâna pe inimă că nu se întorc epuizaţi la muncă după asemenea vacanţe  cu sufletul la gură?

Nici Crăciunul sau Revelionul nu-s cu nimic mai relaxante, în logica ritualurilor lor postmoderne. Cu Blackberry-ul în buzunar, pentru a putea vedea cine şi când ne răspunde la sutele de emailuri sau mesaje trimise tuturor celor din agendă,  ne „colindăm” reciproc cu aceeaşi febrilitate, de multe ori stând doar câte cinci minute într-un loc pentru că lista de adrese pe care trebuie să le bifăm, pentru a mulţumi pe toată lumea, e mai lungă decât agenda unei şedinţe de lucru. Asta, evident, presupunând că pregătirile „culinare” pentru amiaza de a doua zi, s-au putut încheia la vreme şi n-a mai rămas ceva de bifat pe cealaltă listă presantă – cea de cumpărături. După încă o săptămână  în care, în majoritatea cazurilor, revenim în birouri, bulversaţi şi angoasaţi de aceleaşi termene-limită, urmează Revelionul, pe care acelaşi limbaj comercial al mass-media ni l-a confiscat de mult, inoculându-ne un fel de necesitate obsesivă de a-l transforma într-un mini-concediu în care locaţia montană (cu cât mai occidentală, cu atât mai atrăgătoare) şi multitudinea de „sporturi” de iarnă practicate, în combinaţie cu cheful cât mai sonor şi memorabil din noaptea Anului Nou, sunt cuvintele-cheie. De fapt, Revelionul a devenit o adevărate carte de vizită, parte a unui blazon social din care nu lipseşte snobismul şi bovarismul postmodern al vremurilor pe care le trăim.

Întrebarea „Unde ai fost de Revelion” e un fel de somaţie socială, ea obligă de îndată la un răspuns cât mai „în trend”, adică în acord cu acele cadre clişeu pe care televiziunile ni le vâră în minte, cu pricepere, în ştirile ce încep să se developeze retoric încă din noiembrie pe ecrane: „hotelierii de pe valea Prahovei pregătesc oferta de Revelion” sau „Pensiunile din munţii Apuseni oferă sejururi la preţuri incredibile” sau „Pârtiile de schi din Austria vor acomoda în acest an nu-ştiu-câte mii de turişti” sau „o nouă destinaţie de iarnă a românilor este… Ucraina, Bulgaria, Cehia etc..” ş.a.m.d.

E limpede că sărbătorile şi concediile noastre postmoderne seamănă tot mai mult cu nişte competiţii de resurse şi orgolii. Că nu mai intrăm de mult în vacanţă pentru a ne trage sufletul, pentru a ne reîncărca spiritele, pentru a ne regăsi cu adevărat, pe noi şi pe ceilalţi. Suntem mereu în concurenţă, mereu pe o poziţie combativă. Ne înfruntăm ambiţiile, temerile, ne forţăm limitele. Sărbătoare nu face decât să ne radicalizeze un modus vivendi ameţitor, ca un iureş incontrolabil, care ne defineşte întregul sentiment al timpului şi spaţiului şi, treptat, ajunge să ne ritmeze pe de-a-ntregul existenţele. În urmă cu zece ani, mai puteam încă să mă retrag într-un spaţiu izolat – la ţară sau într-o staţiune, aiurea – unde să exist timp de o săptămână doar pentru Crăciun,dedicând orele zilei sărbătorii. Sau mai puteam încă să fac asta chiar acasă, în camerele în care în restul anului citeam sau scriam contra-cronometru, în care făceam planuri şi îmi fixam obiective. Înlocuind pur şi simplu priorităţile, sau punându-le într-un relaxant stand-by.

Dar despre ce se va fi petrecut între timp în realitatea existenţelor noastre, atât de profund încât eu însumi nu-mi mai pot găsi liniştea pentru trei zile din an dacă nu arunc priviri îngrijorate spre display-ul pâlpâitor al mobilului sau nu dau click pe butonul corespondenţei electronice, pentru a vedea cine şi ce îmi mai solicită şi, mai ales, până când, ar fi multe de spus, fără îndoială, cu altă ocazie.

Dumitru-Mircea BUDA

Sărbători şi deadline-uri

Despre ce anume s-a petrecut cu sărbătorile, în general, şi mai ales cu cea a Crăciunului, în vremurile de astăzi, nu e greu să îţi formezi o idee printr-o simplă plimbare prin hiper- sau supermarket-urile spre care migrează toate cartierele oraşelor occidentale în ajun. Parcările, altădată îndestulătoare pentru o armată de blindate, devin supraaglomerate, lungile trenuri de coşuri se decimează cu repeziciune. În interior, se dă buzna la rafturi, la vitrinele frigorifice, în raioane şi la standuri, se creează cozi şi îmbulzeli, se consumă nervi şi se descarcă frustrări de tot soiul.

Goana şi anxietatea obsesivă s-au instalat, cu o anume brutalitate, în spaţiul şi timpul sărbătorii, inundând cu efectele lor imediate sensurile și specificul acesteia. Traducerea românească a titlului unui film de duzină pe care industria hollywoodiană îl prescrisese de Crăciun cu mai mulţi ani în urmă – Goana după cadou (orig. Jingle All the Way) exprimă cu exactitate patologia tragică a sărbătorii din zilele noastre. Crăciunul a fost pur şi simplu confiscat de un fel de replică a sa contrafăcută, un avatar fals, dacă vreţi, alcătuit din clişeele dialectului comercial al vremurilor noastre şi dictat de retorica subliminală a publicităţii agresive căreia îi suntem victime. Din timp al sărbătorii, al retragerii în sacralitate şi tihnă, al reaşezării fiinţei noastre într-un acord cu noi înşine, acesta a devenit o exasperantă şi extenuantă cursă contra-cronometru din care lipseşte cu totul sensul originar.

Vorbim despre spiritul Crăciunului, de bună seamă calchiind grosolan în româneşte limbajul propagandei comerciale americane (pe care producţiile cinematografice ni-l livrează ostentativ), dar nu facem decât să subminăm, prin stresul pe care îl întreţinem şi la care ne raliem invariabil, ultimele reminescenţe de sacralitate ale sărbătorii. În primul rând, muncim până în 24 şi 31 decembrie, făcând din asta un fel de virtute socială.Iar Crăciunul devine un deadline analog celor care ne terorizează întreaga noastră existenţă cotidiană. Mai mult, e un fel de super-deadline, care amplifică graba, agitaţia halucinantă a finalului de an. Toată lumea ne cere rapoarte, planuri de lucru pentru primul semestru al anului următor, preconizări, cifre, estimări ş.a., aşa încât Crăciunul devine un punct de reper spre care ne febrilităţile noastre îşi încordează limitele.

La fel cum nu ne mai ştim trăi cu adevărat timpul liber – pentru care, spre comparaţie, concetăţenii noştri din perioada României moderne, interbelice, aveau un adevărat cult – se pare că nu mai suntem capabili să ne înscriem firesc în timpul sărbătorii, în ritualul ei reconfortant. Marea problemă e, de fapt, incapacitatea noastră cronică de a ne odihni. Pe măsură ce timpul de lucru nu ne mai ajunge, scurtele noastre concedii devin  şi ele extensii ale obsesivelor noastre agitaţii cotidiene. Tot un deadline, concediul presupune nevroză şi isterie în căutarea unor rezervări, a unor locaţii cât mai îndepărtate posibil, apoi bagaje şi cumpărături, un program cât mai detaliat al sejurului şi, în fine, un set de obiective de vizitat, atins, de sarcini riguroase ce trebuiesc îndeplinite pentru ca mult-visatul concediu să fie cu adevărat un succes. Câţi dintre noi pot spune cu mâna pe inimă că nu se întorc epuizaţi la muncă după asemenea vacanţe  cu sufletul la gură?

Nici Crăciunul sau Revelionul nu-s cu nimic mai relaxante, în logica ritualurilor lor postmoderne. Cu Blackberry-ul în buzunar, pentru a putea vedea cine şi când ne răspunde la sutele de emailuri sau mesaje trimise tuturor celor din agendă,  ne „colindăm” reciproc cu aceeaşi febrilitate, de multe ori stând doar câte cinci minute într-un loc pentru că lista de adrese pe care trebuie să le bifăm, pentru a mulţumi pe toată lumea, e mai lungă decât agenda unei şedinţe de lucru. Asta, evident, presupunând că pregătirile „culinare” pentru amiaza de a doua zi, s-au putut încheia la vreme şi n-a mai rămas ceva de bifat pe cealaltă listă presantă – cea de cumpărături. După încă o săptămână  în care, în majoritatea cazurilor, revenim în birouri, bulversaţi şi angoasaţi de aceleaşi termene-limită, urmează Revelionul, pe care acelaşi limbaj comercial al mass-media ni l-a confiscat de mult, inoculându-ne un fel de necesitate obsesivă de a-l transforma într-un mini-concediu în care locaţia montană (cu cât mai occidentală, cu atât mai atrăgătoare) şi multitudinea de „sporturi” de iarnă practicate, în combinaţie cu cheful cât mai sonor şi memorabil din noaptea Anului Nou, sunt cuvintele-cheie. De fapt, Revelionul a devenit o adevărate carte de vizită, parte a unui blazon social din care nu lipseşte snobismul şi bovarismul postmodern al vremurilor pe care le trăim.

Întrebarea „Unde ai fost de Revelion” e un fel de somaţie socială, ea obligă de îndată la un răspuns cât mai „în trend”, adică în acord cu acele cadre clişeu pe care televiziunile ni le vâră în minte, cu pricepere, în ştirile ce încep să se developeze retoric încă din noiembrie pe ecrane: „hotelierii de pe valea Prahovei pregătesc oferta de Revelion” sau „Pensiunile din munţii Apuseni oferă sejururi la preţuri incredibile” sau „Pârtiile de schi din Austria vor acomoda în acest an nu-ştiu-câte mii de turişti” sau „o nouă destinaţie de iarnă a românilor este… Ucraina, Bulgaria, Cehia etc..” ş.a.m.d.

E limpede că sărbătorile şi concediile noastre postmoderne seamănă tot mai mult cu nişte competiţii de resurse şi orgolii. Că nu mai intrăm de mult în vacanţă pentru a ne trage sufletul, pentru a ne reîncărca spiritele, pentru a ne regăsi cu adevărat, pe noi şi pe ceilalţi. Suntem mereu în concurenţă, mereu pe o poziţie combativă. Ne înfruntăm ambiţiile, temerile, ne forţăm limitele. Sărbătoare nu face decât să ne radicalizeze un modus vivendi ameţitor, ca un iureş incontrolabil, care ne defineşte întregul sentiment al timpului şi spaţiului şi, treptat, ajunge să ne ritmeze pe de-a-ntregul existenţele. În urmă cu zece ani, mai puteam încă să mă retrag într-un spaţiu izolat – la ţară sau într-o staţiune, aiurea – unde să exist timp de o săptămână doar pentru Crăciun,dedicând orele zilei sărbătorii. Sau mai puteam încă să fac asta chiar acasă, în camerele în care în restul anului citeam sau scriam contra-cronometru, în care făceam planuri şi îmi fixam obiective. Înlocuind pur şi simplu priorităţile, sau punându-le într-un relaxant stand-by.

Dar despre ce se va fi petrecut între timp în realitatea existenţelor noastre, atât de profund încât eu însumi nu-mi mai pot găsi liniştea pentru trei zile din an dacă nu arunc priviri îngrijorate spre display-ul pâlpâitor al mobilului sau nu dau click pe butonul corespondenţei electronice, pentru a vedea cine şi ce îmi mai solicită şi, mai ales, până când, ar fi multe de spus, fără îndoială, cu altă ocazie.

Dumitru-Mircea BUDA

Postat de pe data de 3 ian., 2011 in categoria Civism, Divertisment, Timp liber. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 2,369 ori.

1 Raspuns pentru “Sărbători şi deadline-uri”

  1. Mircea spune:

    Inainte de Craciun, cu inima stransa – vazand numarul mic de carucioare din „parking” – am intrat la Kaufland. (Banuiesc ca situatia era identica si la celelalte mall-uri.) Inauntru, ca la un meci de rugby, toata lumea se imbulzea sa cumpere … exact aceleasi produse care exista si in restul zilelor anului. Am exclamat „hoo, fratilor ca doar nu vine sfarsitul lumii?” O nebunie sub pretextul unor Sarbatori al caror inteles l-am pierdut, o data sub 50 de ani de asa-zis comunism, si a doua oara, sub alt pretext, cel al economiei de piata si al capitalismului (care inca nu sunt nici pe departe ce ar trebui sa fie) de tip hamburger, hot dog, si Santa. Va trebui sa facem o analiza de bun simt a cuvintelor TRADITIE, SARBATOARE, FERICIRE, care nu au nici o legatura cu masa imbelsugata (adica stomacul si bietul ficat), ci cu spiritul pe care nu il mai avem.

Leave a Reply to Mircea