Crin Antonescu declara despre cel mai notoriu securist al Romaniei, aka Voiculescu, dovedit atit de CNSAS cit si de tribunal, ca este mai putin toxic decit Basescu.

Crin Antonescu este presedintele PNL. Daca nu stie istoria PNL il rog sa o citeasca. Daca nu stie ce au facut bolsevicii, securistii cu intelectualitatea liberala, taranista sau cu ceilalti oameni liberi, care luptau pentru a ramine liberi, il rog sa citeasca niste articole publicate in Romania Libera in ultima parte a lunii decembrie 2010 :

Ticu Dumitrescu: „Îmi încleştam fălcile şi gemeam. Atât! N-am urât pe nimeni.”

Extrag doar un fragment din cele trei articole extrase din declaratiile lui Ticu Dumitrescu date CNSASului si poate ca omul asta asa zis liberal, Crin Antonescu va pricepe ca se intorc in  mormint inaintasii care ne ajuta asa putin ca prin istoria creata de ei sa mai existe cite putina mindrie ca traiesc in Romania asta nenorocita de oameni ca Voiculescu.

Ditamai istoricul Crin Antonescu, seful singurului partid istoric, care mai continua traditia acelora care au incercat sa construiasca o Romanie moderna, nu pricepe ca se vinde pentru un pumn de televiziuni si compromite pentru totdeauna sansa ca PNL sa ajunga un partid care sa conduca Romania, doar prin noi insine.

„Reporter : Dar vor rămâne memoriile Dvs., pe care urmează să le publicaţi.

Constatin Ticu Dumitrescu : Da, sper să pot face în sfârşit acest lucru. Până atunci depun aici mărturie, că nicăieri ca în temniţele Galaţilor n-am întâlnit gardieni mai răi şi mai în totalitate ca aici … La intrarea în această temniţă m-au izbit uniformele ca de cioclii ale gardienilor, sub care încetase de mult să mai bată o inimă omenească, care străjuiau în toate colţurile. Alţii ne însoţeau lovindu-ne cu sete pe toţi cei 30-40 de deţinuţi politici care ne târam trăgând în urmă lanţurile grele, printre ei şi tot lotul nostru care fusese pus în lanţuri la închisoarea din Ploieşti, cu 4 luni în urmă. La venire m-a primit un ofiţer cu figură de asasin, poate că era Dorobanţu, care, după tot felul de ameninţări m-a trimis direct la izolare. Şi-n adevăr, am stat izolat câteva luni într-o celulă de la etajul 2, cu un ţăran oşan pe nume Ciorba Simion. Bietul nenea Simion avea un fel de crize de nebunie. Îl priveam încremenit când, brusc începea să „gioace”, un fel de dans primitiv şi sălbatec. „Giuca” pînă obosea. În singurătate cu nenea Simion, luni în şir, nu era prea uşor. Dar mereu am crezut că era premeditat. De două ori am stat la carceră câte 7 zile, ceea ce era mult mai groaznic, căci o dată m-au prins bătând morse şi altă dată i-am luat apărarea lui Ciorba, când gardienii erau să-l omoare din bătaie!

Vreau să profit de acest episod spre a mărturisi că m-am simţit de-a lungul închisorilor foarte atras de suferinţa ţăranilor aflaţi între noi. Ei nu aveau un orizont atât de larg ca al nostru, al celorlalţi şi detenţia avea pentru ei alte dimensiuni. O suportau mai greu. De aceea m-am apropiat de ei, i-am ajutat şi învăţat de bine. Dacă au rezistat i-a ajutat credinţa în Dumnezeu, bunul simţ şi organismele lor învăţate cu greul. Dintre bunii mei prieteni de închisoare nu-l voi uita niciodată pe nenea Gheorghe Creţu, ţăranul din Brăişor, Huedin, un autodidact şi un caracter de cremene. Acestui om îi datorez poate viaţa, pentru că acolo la Botoşani el m-a şters şi m-a spălat de toată murdăria în care am zăcut după bestiala bătaie aplicată de căpitanul Maruniac V. şi subalternii săi. El m-a îngrijit, el mi-a dat să mănânc şi într-o lună de zile m-a pus pe picioare.

Revenind la întrebare vreau să mai spun că am dârdâit de frig îngrozitor la Galaţi, fiindcă nu aveam deloc căldură în celulă, iar iernile erau cumplite. Abia în primăvară am început să mă mai încălzesc. Şi am răbdat de foame în semi-întunericul obloanelor de la fereastra cu gratii. Scoaterile periodice la plimbare ne arătau „văzduhul jumătăţilor de oră” în curţile interioare, mărginite de zidurile cenuşii ale închisorii.

Un regim extrem de dur într-o izolare totală, paradoxal, chiar în mijlocul unui oraş viu. În tăcere mai murea câte unul dintre noi, mai ales cei vârstnici. Era singurul mod de eliberare din temuta temniţă a Galaţilor.”

Ticu Dumitrescu: „Îmi încleştam fălcile şi gemeam. Atât! N-am urât pe nimeni.”

Crin Antonescu declara despre cel mai notoriu securist al Romaniei, aka Voiculescu, dovedit atit de CNSAS cit si de tribunal, ca este mai putin toxic decit Basescu.

Crin Antonescu este presedintele PNL. Daca nu stie istoria PNL il rog sa o citeasca. Daca nu stie ce au facut bolsevicii, securistii cu intelectualitatea liberala, taranista sau cu ceilalti oameni liberi, care luptau pentru a ramine liberi, il rog sa citeasca niste articole publicate in Romania Libera in ultima parte a lunii decembrie 2010 :

Ticu Dumitrescu: „Îmi încleştam fălcile şi gemeam. Atât! N-am urât pe nimeni.”

Extrag doar un fragment din cele trei articole extrase din declaratiile lui Ticu Dumitrescu date CNSASului si poate ca omul asta asa zis liberal, Crin Antonescu va pricepe ca se intorc in  mormint inaintasii care ne ajuta asa putin ca prin istoria creata de ei sa mai existe cite putina mindrie ca traiesc in Romania asta nenorocita de oameni ca Voiculescu.

Ditamai istoricul Crin Antonescu, seful singurului partid istoric, care mai continua traditia acelora care au incercat sa construiasca o Romanie moderna, nu pricepe ca se vinde pentru un pumn de televiziuni si compromite pentru totdeauna sansa ca PNL sa ajunga un partid care sa conduca Romania, doar prin noi insine.

„Reporter : Dar vor rămâne memoriile Dvs., pe care urmează să le publicaţi.

Constatin Ticu Dumitrescu : Da, sper să pot face în sfârşit acest lucru. Până atunci depun aici mărturie, că nicăieri ca în temniţele Galaţilor n-am întâlnit gardieni mai răi şi mai în totalitate ca aici … La intrarea în această temniţă m-au izbit uniformele ca de cioclii ale gardienilor, sub care încetase de mult să mai bată o inimă omenească, care străjuiau în toate colţurile. Alţii ne însoţeau lovindu-ne cu sete pe toţi cei 30-40 de deţinuţi politici care ne târam trăgând în urmă lanţurile grele, printre ei şi tot lotul nostru care fusese pus în lanţuri la închisoarea din Ploieşti, cu 4 luni în urmă. La venire m-a primit un ofiţer cu figură de asasin, poate că era Dorobanţu, care, după tot felul de ameninţări m-a trimis direct la izolare. Şi-n adevăr, am stat izolat câteva luni într-o celulă de la etajul 2, cu un ţăran oşan pe nume Ciorba Simion. Bietul nenea Simion avea un fel de crize de nebunie. Îl priveam încremenit când, brusc începea să „gioace”, un fel de dans primitiv şi sălbatec. „Giuca” pînă obosea. În singurătate cu nenea Simion, luni în şir, nu era prea uşor. Dar mereu am crezut că era premeditat. De două ori am stat la carceră câte 7 zile, ceea ce era mult mai groaznic, căci o dată m-au prins bătând morse şi altă dată i-am luat apărarea lui Ciorba, când gardienii erau să-l omoare din bătaie!

Vreau să profit de acest episod spre a mărturisi că m-am simţit de-a lungul închisorilor foarte atras de suferinţa ţăranilor aflaţi între noi. Ei nu aveau un orizont atât de larg ca al nostru, al celorlalţi şi detenţia avea pentru ei alte dimensiuni. O suportau mai greu. De aceea m-am apropiat de ei, i-am ajutat şi învăţat de bine. Dacă au rezistat i-a ajutat credinţa în Dumnezeu, bunul simţ şi organismele lor învăţate cu greul. Dintre bunii mei prieteni de închisoare nu-l voi uita niciodată pe nenea Gheorghe Creţu, ţăranul din Brăişor, Huedin, un autodidact şi un caracter de cremene. Acestui om îi datorez poate viaţa, pentru că acolo la Botoşani el m-a şters şi m-a spălat de toată murdăria în care am zăcut după bestiala bătaie aplicată de căpitanul Maruniac V. şi subalternii săi. El m-a îngrijit, el mi-a dat să mănânc şi într-o lună de zile m-a pus pe picioare.

Revenind la întrebare vreau să mai spun că am dârdâit de frig îngrozitor la Galaţi, fiindcă nu aveam deloc căldură în celulă, iar iernile erau cumplite. Abia în primăvară am început să mă mai încălzesc. Şi am răbdat de foame în semi-întunericul obloanelor de la fereastra cu gratii. Scoaterile periodice la plimbare ne arătau „văzduhul jumătăţilor de oră” în curţile interioare, mărginite de zidurile cenuşii ale închisorii.

Un regim extrem de dur într-o izolare totală, paradoxal, chiar în mijlocul unui oraş viu. În tăcere mai murea câte unul dintre noi, mai ales cei vârstnici. Era singurul mod de eliberare din temuta temniţă a Galaţilor.”

Postat de pe data de 6 ian., 2011 in categoria Civism. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 174 ori.

Publica un raspuns