Propun un scenariu absolut comun şi, sper, credibil: sunt un cetăţean obişnuit, cu slujbă şi trebi medii, cu responsabilităţi aşa-şi-aşa, cu şefi mai mici şi mai mari şi cu o famelie căreia remuneraţia (mică, după buget) îi ajunge, cum ne-cum. Ca tot cetăţeanul de bun-simţ, cu oareşce standard de viaţă vestic, am telefon mobil pe care îl folosesc în varii situaţiuni, când necesitatea, ori moftul, mi-o cere. Bun. Să presupunem că într-o bună zi cedez tentaţiei de a-mi înlocui acest telefon, ale cărui taste (câte mai sunt întregi) clămpăne iremediabil, al cărui ecran începe să pâlpâie chiar când citesc un mesaj şi căruia bateria abia-i mai ţine de dimineaţă până mă-ntorc de la muncă. Zis şi făcut: cedez, dacă tot sunt pus pe concesii, şi numeroaselor mesaje subliminale ale maşinăriei de advertising prin care cei trei-patru granzi ai telefoniei mobile ne vânează, zi de zi, poftele şi, desigur, părticele din minte. 

Cum toată lumea îmi ştie, deja, numărul acesta de apel, ar fi incomod, chiar neelegant, să îmi mai iau unul, absolut nou, deşi, din ce rezultă, asta ar fi calea cea mai puţin costisitoare de a ajunge în posesia unui mobil nou. Nu-i nimic, însă: toţi granzii Gsm-ului au puse la punct oferte ademenitoare prin aşa-zisa „fidelizare”. Sunt client vechi, mi-am plătit, mai devreme sau mai târziu, inevitabil, facturile, aşa că, dacă promit printr-un act adiţional să nu plec din reţeaua lor încă un an sau doi (cel mai bine doi) pot cumpăra destul de ieftin gadget-ul dorit.  Aşa se face că, după 10 minute de tras cu ochiul pe site-ul cu oferte şi încă un ceas de aşteptare, cu număr de ordine, în Shop-ul operatorului cu pricina (unde se-nghesuie, ca peştii-n conservă, alte câteva zeci de cetăţeni ca mine, dorind telefoane, ieftiniri de tarif, cartele sau ceşti inscripţionate sau, pur şi simplu, un sfat) plec triumfător cu noul telefon în plasă, uimit de micimea cutiuţei lui faţă de teancul de hârtii cu antet pe care, după ce le-am semnat pe nerăsuflate, le-am primit şi eu în copie. E un dosar în toată regula, ce mai.

Să mai presupunem că vreau cel mai banal telefon, cel mai fără pretenţii astfel de dispozitiv posibil, şi că nevoile mele se limitează la, să zicem, trei lucruri: să pot vorbi la el, să sune dimineaţa şi atunci când am o întâlnire ori o zi de naştere, după calendar, respectiv să pot prinde două-trei poze pe lună, atunci când chiar n-am de ales, iar apoi să le pot vârî în calculatorul meu de acasă, într-un la fel de banal dosar electronic. Atât. Aşa că am cumpărat, la preţ aproape dublu faţă de telefon, şi un cablu de transfer date, după ce l-am convins pe „consilierul” Gsm că: 1) Nu vreau telefon cu GPS şi navigaţie, pentru că de bine de rău,  când sunt pe jos, mă mai pot orienta după semne sau din memorie iar pozelor le ştiu pune şi eu un tag, aproximativ. În plus, mi s-ar părea niţel straniu să circul pe stradă cu ochii în telefon şi căştile în urechi, precum căutătorii de aur şi alte substanţe rare din vechime. Şi-apoi, dacă mă pomenesc că mă şi sună cineva, in the process? Pe ce naiba mai apăs atunci, cum mai revin? 2) Nu-mi trebuie Wi-Fi, nici Bluetooth (de care oricum n-am scăpat) pentru că mi-ajunge Internetul de la muncă şi de acasă şi am, oricum, pe undeva, şi-un laptop pentru cazuri de urgenţă. Iar decât ceasuri întregi în care să mă dau cu capul de birou pentru că pur şi simplu reţeaua mea, router-ul şi telefonul ghiduş nu vor să se vadă cu ochi buni, mai bine un cablu. Plug-in, detectare, inţializare şi gata. 3) Nu mă încălzesc cu nimic Megapixelii aşa-ziselor camere de pe mobile: ştiu practic că şi zece să fie, câtă vreme senzorul e mai mic decât buricul degetului meu, o dată ce s-a întunecat niţel, subiectul pozei se mişcă ori vrei să-l apropii (şi n-ai decât zoom „digital”, adică ce pot şi eu face în editorul de poze din calculator) oricum va ieşi o poză sub orice critică. Şi-n plus, am, tot pe undeva, cameră foto, dacă într-adevăr nu mai pot rezista pornirilor fotografice.

Mai urmează doi paşi: mai întâi, cel în care îmi mut pur şi simplu cartela sim din telefonul cel vechi în noul venit. Prevăzător, mi-am sortat şi copiat din timp toate contactele în sim, ca şi mesajele mai importante. Iar alertele, ei bine, nu-i nimic, am să le pun, de-acum înainte, direct în cel nou. Poze n-aveam, erau gata transferate, deci mica mea „migraţie” de identitate se poate produce. N-are ce să fi greu, mă încurajez. Dar, supriză, înainte de ecranul de stand-by, mă pomenesc cu un „Vrăjitor” (trăiască translatorii de softuri mobile) care mă ia din scurt: a observat că am contacte în sim şi hai să le punem în telefon. Bine. Ce adresă de email am? Ce parolă? Ha? Mă rog, la ce importă asta? Se supără, mă ameninţă, îmi cere să-mi asum responsabilitatea şi, după ce mai scrie ceva despre limitarea, din vina mea, a potenţialului telefonului, trece mai departe. Facebook? Nu. Sigur? Absolut. Hi5? Twitter? Nu vreau, şi dacă am, nu văd de ce mi-aş pune datele astea într-un mobil Părerea mea şi dă-mi pace. Mai trec  astfel cinci minute de Cancel şi I decline, I know… Încep să mă întreb când voi putea să dau, şi eu, un apel de pe telefonul meu.

Şi când te gândeşti că l-am cumpărat, cu bună ştiinţă, pentru a mă feri de asemenea pretenţii, pe cel mai ieftin, pe cel care promitea să fie absolut „basic”… Ei, ne apropiem: acum vrea să se „împerecheze” cu alte dispozitive bluetooth. Îi mai trântesc un Skip şi un Disable rapid şi dau Finish. Pe cuvântul meu, în urmă cu 10 ani şi un Windows 98 îl instalam mai repede şi cu mai puţine clicuri. N-ar mai rămâne nimic, sper. Dar: să vezi din nou supriză! N-apuc să formez primul apel că apare alt „Vrăjitor”, încă şi mai darnic: Oare n-aş vrea să fac un apel video? Mă uit câş la telefon!? Şi mă rog, presupunând că m-ar lovi într-atât exhibiţionismul, cum aş putea? Doar n-are decât o cameră, cât un vârf de ac, pe partea cealaltă? Oare ar vrea să stau în oglindă, ca să îmi văd şi interlocutorul? Îmi zic că e problemă de soft (sigur comun cu alte telefoane mai deştepte) şi înghit, iarăşi, în sec. Îl forţez să nu mă mai întrebe, nici altă dată, şi să mă lase în plata mea să sun ca pe vremuri, cu receptorul în ureche, bucuros că nu văd şi nu mă vede celălalt cum îmi adun mâncarea de pe masă.

Trece o săptămână, în care în sfârşit mă obişnuiesc cu cele 4-5 butoane utile de pe telefon, cu meniul de apeluri recente şi găsesc, după încă un „vrăjitor” iscusit, chiar şi calendarul. În care dibuiesc cum să-mi pun o duzină de alerte.  Între timp, fac şi 4 poze, unui afiş, pentru că n-am pix şi notes la mine, unui coleg care şi-a luat pe dos puloverul şi, mă rog, maşinii pe care o găsesc zgâriată în parcare (două poze). Vine weekend-ul şi vreau să le pun în calculator.

De la început îmi propun să reduc la minim implicaţiile „software”, instalările. Dacă se poate, nici nu scot CD-ul cablului de date, şi nici al telefonului, din cutii. „Basic”, de l-ar vedea Windows-ul meu ca pe un stick de memorie, aş fi în al nouălea cer. Ei aş! N-apuc să-l leg pe USB, n-apucă Windows-ul să zică nici mâc şi începe ceva absolut fără precedent, care mă lasă cu gura căscată: drăcovenia de mobil de 15 euro conţine, în vreun nenorocit de chip Flash, Rom, sau de care o fi, un kit de instalare. Căruia îi dă drumul, în computerul meu, fără să mă întrebe dacă vreau sau nu. Până să sar de pe scaun, deja se descarcă, prin conexiunea mea de internet (ce Firewall? Ce încuviinţare?) ultima versiune a soft-ului de gestionare a conţinului mobilului, direct de pe serverul producătorului. Incredibil. Dau Cancel, nu-mi trebuie, încep avertizările: N-o să pot copia conţinut, n-o să-mi recunoască device-ul, totuşi, aş vrea numai drivere. Drivere USB. Atât. Închid interfaţa, smulg din USB drăcovenia de plastic (care apucă să şi sugă niscai curent de pe USB, se încarcă, deci, prin fir…).

Ca Mr. Bean cu musca lui, repet procedura, pus pe jar. Opresc autorun-ul telefonului şi, amintindu-mi apucături şi competenţe din timpul liceului (făcut la profil Informatică, fiindcă acolo mergea lumea bună pe vremuri) izbutesc, cu un Manager tras de pe un forum de care mi-e şi ruşine să amintesc (slovac şi pseudo-pornografic) să văd structura de directoare a nefericitului. E absolut incredibil. Are 256 de Megabytes de spaţiu intern, din care declară, desigur, vreo 150. În rest, ascunse, aplicaţii de tot soiul (până şi playere de muzică). Şi, desigur, numeroase link-uri către site-uri de unde să aducă acel soi celebru de aplicaţii numite Third-Party. Nu i le pot şterge, dar dibuiesc pe undeva drivere USB. Le iau de acolo, îl deconectez şi, cu alte flash-backuri din liceu, scot opţiunea de autorun de pe drive-uri USB. Instalez driverele şi, minune, la următoarea legare plastichia nemernică de telefon apare, în sfârşit, cum o voiam. Apare ca un stick. Cu structură ortodoxă de date, cu folder de poze. Unde îmi găsesc cele patru capodopere. Pe care le copiez. Şi le văd pe ecran. Şi respir uşurat.

Mai verific de două-trei ori, de la zero, conectarea: l-am învins! Nu mai vrea să îşi instaleze un giga de aplicaţii de pe internet, nu mai mârâie că are el un messenger mai bun decât al meu, că are un client de torente şi un cititor RSS mai bun, că editorul meu de poze e standard şi că să-l pun pe cel al producătorului lui, că nu ard CD-urile cu ce trebuie şi are el alternativă… Ce Dumnezeu? De când are dreptul o bucată de plastic, pe căi perverse, să îşi dea cu părerea despre felul în care lucrez eu pe computer? Să îmi strecoare aplicaţii, de pe urma cărora băieţii cu ochi migdalaţi ce îl fabrică primesc bani frumoşi, în sistem? Să mă tragă de urechi dacă nu le vreau? Oare, dacă procedura asta o lăsam pe mâna soţiei, care, deşi ştie engleză la fel de bine ca mine, e mai sufletistă şi de bună credinţă, mai „tolerantă” cu intruşii, eu cu ce mă trezeam că deschid un fişier Pdf de acum înainte? Cu XY software Reader, al producătorului Z? Cu ce mă uitam la un film, cu MediaExplorer-ul aceluiaşi brand de plastichii cu ecran şi butoane? În fine, cât timp îmi lua până ce două-trei aplicaţii dintr-astea iuţi de picior îmi deschideau breşe între calculatorul meu şi internet şi îşi aduceau fraţii şi verii, unul câte unul, punând de-o fiesta pe desktopul meu? Şi cât, până ce acei zece Gigabytes de cărţi şi, printre ele, literatură, se infectau cu vreun troian destructiv ori cu alte asemenea?

Aventuri digitale

Propun un scenariu absolut comun şi, sper, credibil: sunt un cetăţean obişnuit, cu slujbă şi trebi medii, cu responsabilităţi aşa-şi-aşa, cu şefi mai mici şi mai mari şi cu o famelie căreia remuneraţia (mică, după buget) îi ajunge, cum ne-cum. Ca tot cetăţeanul de bun-simţ, cu oareşce standard de viaţă vestic, am telefon mobil pe care îl folosesc în varii situaţiuni, când necesitatea, ori moftul, mi-o cere. Bun. Să presupunem că într-o bună zi cedez tentaţiei de a-mi înlocui acest telefon, ale cărui taste (câte mai sunt întregi) clămpăne iremediabil, al cărui ecran începe să pâlpâie chiar când citesc un mesaj şi căruia bateria abia-i mai ţine de dimineaţă până mă-ntorc de la muncă. Zis şi făcut: cedez, dacă tot sunt pus pe concesii, şi numeroaselor mesaje subliminale ale maşinăriei de advertising prin care cei trei-patru granzi ai telefoniei mobile ne vânează, zi de zi, poftele şi, desigur, părticele din minte. 

Cum toată lumea îmi ştie, deja, numărul acesta de apel, ar fi incomod, chiar neelegant, să îmi mai iau unul, absolut nou, deşi, din ce rezultă, asta ar fi calea cea mai puţin costisitoare de a ajunge în posesia unui mobil nou. Nu-i nimic, însă: toţi granzii Gsm-ului au puse la punct oferte ademenitoare prin aşa-zisa „fidelizare”. Sunt client vechi, mi-am plătit, mai devreme sau mai târziu, inevitabil, facturile, aşa că, dacă promit printr-un act adiţional să nu plec din reţeaua lor încă un an sau doi (cel mai bine doi) pot cumpăra destul de ieftin gadget-ul dorit.  Aşa se face că, după 10 minute de tras cu ochiul pe site-ul cu oferte şi încă un ceas de aşteptare, cu număr de ordine, în Shop-ul operatorului cu pricina (unde se-nghesuie, ca peştii-n conservă, alte câteva zeci de cetăţeni ca mine, dorind telefoane, ieftiniri de tarif, cartele sau ceşti inscripţionate sau, pur şi simplu, un sfat) plec triumfător cu noul telefon în plasă, uimit de micimea cutiuţei lui faţă de teancul de hârtii cu antet pe care, după ce le-am semnat pe nerăsuflate, le-am primit şi eu în copie. E un dosar în toată regula, ce mai.

Să mai presupunem că vreau cel mai banal telefon, cel mai fără pretenţii astfel de dispozitiv posibil, şi că nevoile mele se limitează la, să zicem, trei lucruri: să pot vorbi la el, să sune dimineaţa şi atunci când am o întâlnire ori o zi de naştere, după calendar, respectiv să pot prinde două-trei poze pe lună, atunci când chiar n-am de ales, iar apoi să le pot vârî în calculatorul meu de acasă, într-un la fel de banal dosar electronic. Atât. Aşa că am cumpărat, la preţ aproape dublu faţă de telefon, şi un cablu de transfer date, după ce l-am convins pe „consilierul” Gsm că: 1) Nu vreau telefon cu GPS şi navigaţie, pentru că de bine de rău,  când sunt pe jos, mă mai pot orienta după semne sau din memorie iar pozelor le ştiu pune şi eu un tag, aproximativ. În plus, mi s-ar părea niţel straniu să circul pe stradă cu ochii în telefon şi căştile în urechi, precum căutătorii de aur şi alte substanţe rare din vechime. Şi-apoi, dacă mă pomenesc că mă şi sună cineva, in the process? Pe ce naiba mai apăs atunci, cum mai revin? 2) Nu-mi trebuie Wi-Fi, nici Bluetooth (de care oricum n-am scăpat) pentru că mi-ajunge Internetul de la muncă şi de acasă şi am, oricum, pe undeva, şi-un laptop pentru cazuri de urgenţă. Iar decât ceasuri întregi în care să mă dau cu capul de birou pentru că pur şi simplu reţeaua mea, router-ul şi telefonul ghiduş nu vor să se vadă cu ochi buni, mai bine un cablu. Plug-in, detectare, inţializare şi gata. 3) Nu mă încălzesc cu nimic Megapixelii aşa-ziselor camere de pe mobile: ştiu practic că şi zece să fie, câtă vreme senzorul e mai mic decât buricul degetului meu, o dată ce s-a întunecat niţel, subiectul pozei se mişcă ori vrei să-l apropii (şi n-ai decât zoom „digital”, adică ce pot şi eu face în editorul de poze din calculator) oricum va ieşi o poză sub orice critică. Şi-n plus, am, tot pe undeva, cameră foto, dacă într-adevăr nu mai pot rezista pornirilor fotografice.

Mai urmează doi paşi: mai întâi, cel în care îmi mut pur şi simplu cartela sim din telefonul cel vechi în noul venit. Prevăzător, mi-am sortat şi copiat din timp toate contactele în sim, ca şi mesajele mai importante. Iar alertele, ei bine, nu-i nimic, am să le pun, de-acum înainte, direct în cel nou. Poze n-aveam, erau gata transferate, deci mica mea „migraţie” de identitate se poate produce. N-are ce să fi greu, mă încurajez. Dar, supriză, înainte de ecranul de stand-by, mă pomenesc cu un „Vrăjitor” (trăiască translatorii de softuri mobile) care mă ia din scurt: a observat că am contacte în sim şi hai să le punem în telefon. Bine. Ce adresă de email am? Ce parolă? Ha? Mă rog, la ce importă asta? Se supără, mă ameninţă, îmi cere să-mi asum responsabilitatea şi, după ce mai scrie ceva despre limitarea, din vina mea, a potenţialului telefonului, trece mai departe. Facebook? Nu. Sigur? Absolut. Hi5? Twitter? Nu vreau, şi dacă am, nu văd de ce mi-aş pune datele astea într-un mobil Părerea mea şi dă-mi pace. Mai trec  astfel cinci minute de Cancel şi I decline, I know… Încep să mă întreb când voi putea să dau, şi eu, un apel de pe telefonul meu.

Şi când te gândeşti că l-am cumpărat, cu bună ştiinţă, pentru a mă feri de asemenea pretenţii, pe cel mai ieftin, pe cel care promitea să fie absolut „basic”… Ei, ne apropiem: acum vrea să se „împerecheze” cu alte dispozitive bluetooth. Îi mai trântesc un Skip şi un Disable rapid şi dau Finish. Pe cuvântul meu, în urmă cu 10 ani şi un Windows 98 îl instalam mai repede şi cu mai puţine clicuri. N-ar mai rămâne nimic, sper. Dar: să vezi din nou supriză! N-apuc să formez primul apel că apare alt „Vrăjitor”, încă şi mai darnic: Oare n-aş vrea să fac un apel video? Mă uit câş la telefon!? Şi mă rog, presupunând că m-ar lovi într-atât exhibiţionismul, cum aş putea? Doar n-are decât o cameră, cât un vârf de ac, pe partea cealaltă? Oare ar vrea să stau în oglindă, ca să îmi văd şi interlocutorul? Îmi zic că e problemă de soft (sigur comun cu alte telefoane mai deştepte) şi înghit, iarăşi, în sec. Îl forţez să nu mă mai întrebe, nici altă dată, şi să mă lase în plata mea să sun ca pe vremuri, cu receptorul în ureche, bucuros că nu văd şi nu mă vede celălalt cum îmi adun mâncarea de pe masă.

Trece o săptămână, în care în sfârşit mă obişnuiesc cu cele 4-5 butoane utile de pe telefon, cu meniul de apeluri recente şi găsesc, după încă un „vrăjitor” iscusit, chiar şi calendarul. În care dibuiesc cum să-mi pun o duzină de alerte.  Între timp, fac şi 4 poze, unui afiş, pentru că n-am pix şi notes la mine, unui coleg care şi-a luat pe dos puloverul şi, mă rog, maşinii pe care o găsesc zgâriată în parcare (două poze). Vine weekend-ul şi vreau să le pun în calculator.

De la început îmi propun să reduc la minim implicaţiile „software”, instalările. Dacă se poate, nici nu scot CD-ul cablului de date, şi nici al telefonului, din cutii. „Basic”, de l-ar vedea Windows-ul meu ca pe un stick de memorie, aş fi în al nouălea cer. Ei aş! N-apuc să-l leg pe USB, n-apucă Windows-ul să zică nici mâc şi începe ceva absolut fără precedent, care mă lasă cu gura căscată: drăcovenia de mobil de 15 euro conţine, în vreun nenorocit de chip Flash, Rom, sau de care o fi, un kit de instalare. Căruia îi dă drumul, în computerul meu, fără să mă întrebe dacă vreau sau nu. Până să sar de pe scaun, deja se descarcă, prin conexiunea mea de internet (ce Firewall? Ce încuviinţare?) ultima versiune a soft-ului de gestionare a conţinului mobilului, direct de pe serverul producătorului. Incredibil. Dau Cancel, nu-mi trebuie, încep avertizările: N-o să pot copia conţinut, n-o să-mi recunoască device-ul, totuşi, aş vrea numai drivere. Drivere USB. Atât. Închid interfaţa, smulg din USB drăcovenia de plastic (care apucă să şi sugă niscai curent de pe USB, se încarcă, deci, prin fir…).

Ca Mr. Bean cu musca lui, repet procedura, pus pe jar. Opresc autorun-ul telefonului şi, amintindu-mi apucături şi competenţe din timpul liceului (făcut la profil Informatică, fiindcă acolo mergea lumea bună pe vremuri) izbutesc, cu un Manager tras de pe un forum de care mi-e şi ruşine să amintesc (slovac şi pseudo-pornografic) să văd structura de directoare a nefericitului. E absolut incredibil. Are 256 de Megabytes de spaţiu intern, din care declară, desigur, vreo 150. În rest, ascunse, aplicaţii de tot soiul (până şi playere de muzică). Şi, desigur, numeroase link-uri către site-uri de unde să aducă acel soi celebru de aplicaţii numite Third-Party. Nu i le pot şterge, dar dibuiesc pe undeva drivere USB. Le iau de acolo, îl deconectez şi, cu alte flash-backuri din liceu, scot opţiunea de autorun de pe drive-uri USB. Instalez driverele şi, minune, la următoarea legare plastichia nemernică de telefon apare, în sfârşit, cum o voiam. Apare ca un stick. Cu structură ortodoxă de date, cu folder de poze. Unde îmi găsesc cele patru capodopere. Pe care le copiez. Şi le văd pe ecran. Şi respir uşurat.

Mai verific de două-trei ori, de la zero, conectarea: l-am învins! Nu mai vrea să îşi instaleze un giga de aplicaţii de pe internet, nu mai mârâie că are el un messenger mai bun decât al meu, că are un client de torente şi un cititor RSS mai bun, că editorul meu de poze e standard şi că să-l pun pe cel al producătorului lui, că nu ard CD-urile cu ce trebuie şi are el alternativă… Ce Dumnezeu? De când are dreptul o bucată de plastic, pe căi perverse, să îşi dea cu părerea despre felul în care lucrez eu pe computer? Să îmi strecoare aplicaţii, de pe urma cărora băieţii cu ochi migdalaţi ce îl fabrică primesc bani frumoşi, în sistem? Să mă tragă de urechi dacă nu le vreau? Oare, dacă procedura asta o lăsam pe mâna soţiei, care, deşi ştie engleză la fel de bine ca mine, e mai sufletistă şi de bună credinţă, mai „tolerantă” cu intruşii, eu cu ce mă trezeam că deschid un fişier Pdf de acum înainte? Cu XY software Reader, al producătorului Z? Cu ce mă uitam la un film, cu MediaExplorer-ul aceluiaşi brand de plastichii cu ecran şi butoane? În fine, cât timp îmi lua până ce două-trei aplicaţii dintr-astea iuţi de picior îmi deschideau breşe între calculatorul meu şi internet şi îşi aduceau fraţii şi verii, unul câte unul, punând de-o fiesta pe desktopul meu? Şi cât, până ce acei zece Gigabytes de cărţi şi, printre ele, literatură, se infectau cu vreun troian destructiv ori cu alte asemenea?

Postat de pe data de 2 feb., 2011 in categoria Civism, Divertisment, IT, Opinii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 2,342 ori.

4 Raspunsuri pentru “Aventuri digitale”

  1. decebal traian remes spune:

    va dati seama ce de clienti ar avea o oferta simpla fara toate timpeniile

  2. Godfather D spune:

    Bine că nu e Nokia!

    • Dumitru Buda spune:

      Godfathere. stai linistit ca altcineva se temea sa nu fie DigiMobil de la RDS 🙂 Din (ne)fericire alea-s niste terminale mai cinstite…

  3. Mircea spune:

    Nu telefonul e de vina, ci computerul. Mai precis sistemul de operare pe nume Windows. Am trecut de vreo patru ani pe Ubuntu (Linux) si am scapat de toate porcariile astea. E mai simplu, mai sigur și mai intuitiv. Am conectat toate dracoveniile posibile (telefoane, playere, camere foto, carduri și stick-uri etc.). Pe cablu, pe Bluetooth sau direct in USB (carduri și stick-uri). De fiecare data le-a vazut din prima, fara drivere, fara CD-uri de instalare sau alte complicatii.

Publica un raspuns