„Mentalitatea că pentru a supravieţui şi a performa trebuie să spui una şi să faci alta este adânc înrădăcinată, chiar şi la persoane care vor binele sau care au o gândire strălucită. Lipsa de respect faţă de instituţii, faţă de reguli, faţă de principii, a ajuns probabil, la cel mai înalt nivel de cinism, din anul 1989 până acum.
Întreaga societate românească are de făcut un pas pragmatic înainte: dobândirea încrederii şi respectului de sine.Este inutil să le cerem oamenilor politici să fie corecţie şi competenţi. Ei nu sunt altceva decât oglinda noastră, reflexul nostru în luciul apelor vieţii publice. Dacă noi nu credem că România are nevoie să devină o ţară cu reguli, atunci nu le putem cere altora să creadă acest lucru.
Am urmărit în cursul anului 2009, mai ales în timpul campaniei prezidenţiale. Felul în care vocile nepolitice din viaţa publică au tratat instituţiile. A fost o nesfârşită tristeţe. Aproape nimeni nu crede în sinea lui, în respectabilitatea instituţiilor publice: nici comentatorul vieţii româneşti, nici omul cu bani, nici cetăţeanul, nici alesul lui. Pe tot parcursul anului, Constituţia, etica şi competenţa au fost tratate drept noţiuni teoretice, menite să fie batjocorite în practică.
Am lăsat să treacă anul 2009, apoi am urmărit felul în care se reaşează viaţa politică românească, după 1 ianuarie 2010. Acelaşi paradox: viaţa politică merge bine, viaţa instituţională merge prost.
La finalul cursei electorale din 2009, într-o dezbatere televizată, urmărită de milioane de oameni, în care erau faţă în faţă candidaţi prezidenţiali cu şanse la alegeri, moderatorul a pus întrebări ce nu aveau absolut nimic de-a face cu fişa postului de Preşedinte al României. Iar candidaţii au răspuns la fel de dezinvolt pe cât de dezinvolt îi urmărea o ţară întreagă.
Întrebările vizau exclusiv guvernarea, asigurată conform Constituţiei de Prim-ministru şi Guvern. Administrarea politică a României este în mâna Guvernului, tot aşa cum legea iese din mâna Parlamentului. A întreba pe altcineva decât guvernanţii ce anume vor face într-un domeniu sau altul al administrării ţării, înseamnă a încuraja încălcarea legii fundamentale şi a sfida instituţiile publice.
În emisiunile de la televizor, nu doar politicianul intervievat are răspunderi. Sunt responsabili şi cel care pune întrebările, şi cel care ascultă răspunsurile de pe scaun de acasă, de la el. Desigur, răspunderile sunt diferite: administratorul politic este chemat să dea socoteală şi poate fi taxat la vot. Formatorul de opinie nu răspunde niciodată administrativ. El este liber. Liber să exprime ceea ce crede, dar şi liber să facă rău, fără să poată fi pedepsit. De aceea este nevoie ca el să fie educat în spiritul responsabilităţii, al respectului regulilor şi să vorbească în cunoştinţă de cauză. Altminteri, demersul lui public poate face rău. Al treilea partener al dialogului, telespectatorul, are şi el răspunderile lui. El nu poate fi pedepsit dacă judecă prost. Dar, dacă rămâne un spectator pasiv, care îngăduie răului să-l pătrundă în ochi, în casă şi în suflet, el va plăti prin inconsistenţa vieţii lui de zi cu zi, prin viitorul copiilor lui, ce vor avea parte de aceeaşi Românie aproximativă.
Slăbiciunile democraţiei româneşti din anul 2011 sunt trei:
– faptul că deciziile politice sunt luate în altă parte decât în Parlament;
– faptul că România este administrată în altă parte decât în Guvern;
– faptul că instituţia Preşedintelui nu se ocupă, demn şi respectabil, de reprezentarea Statului, aşa cum o cere Constituţia.”
Principele Radu de România – „Provizoratul istoric”
Bezna din „democraţia” românească la cota 21 (preluare)
„Mentalitatea că pentru a supravieţui şi a performa trebuie să spui una şi să faci alta este adânc înrădăcinată, chiar şi la persoane care vor binele sau care au o gândire strălucită. Lipsa de respect faţă de instituţii, faţă de reguli, faţă de principii, a ajuns probabil, la cel mai înalt nivel de cinism, din anul 1989 până acum.
Întreaga societate românească are de făcut un pas pragmatic înainte: dobândirea încrederii şi respectului de sine.Este inutil să le cerem oamenilor politici să fie corecţie şi competenţi. Ei nu sunt altceva decât oglinda noastră, reflexul nostru în luciul apelor vieţii publice. Dacă noi nu credem că România are nevoie să devină o ţară cu reguli, atunci nu le putem cere altora să creadă acest lucru.
Am urmărit în cursul anului 2009, mai ales în timpul campaniei prezidenţiale. Felul în care vocile nepolitice din viaţa publică au tratat instituţiile. A fost o nesfârşită tristeţe. Aproape nimeni nu crede în sinea lui, în respectabilitatea instituţiilor publice: nici comentatorul vieţii româneşti, nici omul cu bani, nici cetăţeanul, nici alesul lui. Pe tot parcursul anului, Constituţia, etica şi competenţa au fost tratate drept noţiuni teoretice, menite să fie batjocorite în practică.
Am lăsat să treacă anul 2009, apoi am urmărit felul în care se reaşează viaţa politică românească, după 1 ianuarie 2010. Acelaşi paradox: viaţa politică merge bine, viaţa instituţională merge prost.
La finalul cursei electorale din 2009, într-o dezbatere televizată, urmărită de milioane de oameni, în care erau faţă în faţă candidaţi prezidenţiali cu şanse la alegeri, moderatorul a pus întrebări ce nu aveau absolut nimic de-a face cu fişa postului de Preşedinte al României. Iar candidaţii au răspuns la fel de dezinvolt pe cât de dezinvolt îi urmărea o ţară întreagă.
Întrebările vizau exclusiv guvernarea, asigurată conform Constituţiei de Prim-ministru şi Guvern. Administrarea politică a României este în mâna Guvernului, tot aşa cum legea iese din mâna Parlamentului. A întreba pe altcineva decât guvernanţii ce anume vor face într-un domeniu sau altul al administrării ţării, înseamnă a încuraja încălcarea legii fundamentale şi a sfida instituţiile publice.
În emisiunile de la televizor, nu doar politicianul intervievat are răspunderi. Sunt responsabili şi cel care pune întrebările, şi cel care ascultă răspunsurile de pe scaun de acasă, de la el. Desigur, răspunderile sunt diferite: administratorul politic este chemat să dea socoteală şi poate fi taxat la vot. Formatorul de opinie nu răspunde niciodată administrativ. El este liber. Liber să exprime ceea ce crede, dar şi liber să facă rău, fără să poată fi pedepsit. De aceea este nevoie ca el să fie educat în spiritul responsabilităţii, al respectului regulilor şi să vorbească în cunoştinţă de cauză. Altminteri, demersul lui public poate face rău. Al treilea partener al dialogului, telespectatorul, are şi el răspunderile lui. El nu poate fi pedepsit dacă judecă prost. Dar, dacă rămâne un spectator pasiv, care îngăduie răului să-l pătrundă în ochi, în casă şi în suflet, el va plăti prin inconsistenţa vieţii lui de zi cu zi, prin viitorul copiilor lui, ce vor avea parte de aceeaşi Românie aproximativă.
Slăbiciunile democraţiei româneşti din anul 2011 sunt trei:
– faptul că deciziile politice sunt luate în altă parte decât în Parlament;
– faptul că România este administrată în altă parte decât în Guvern;
– faptul că instituţia Preşedintelui nu se ocupă, demn şi respectabil, de reprezentarea Statului, aşa cum o cere Constituţia.”
Principele Radu de România – „Provizoratul istoric”
