Am avut o discuție mai aprinsă într-una din serile trecute, când am realizat pe propria-mi piele ce înseamnă frustrarea de a încerca să convingi pe cineva să facă orice. Ce vrea el, numai revoltă constructivă să fie. Și n-am reușit. Și, deși știam dinainte asta, am conștientizat mult mai bine că reacționăm diferit, extrem de diferit chiar, la mesajele constructive pe care le receptăm, înțelegem și apreciem.

Cel mai mult mă enervează modelul celui care recepționează mesajul, îl ia ca atare, îl înțelege, îl acceptă, îl însușește, devine parte a publicului țintă a emițătorului, ba chiar unul foarte fidel, iar mai departe se pierde. Dacă emițătorul respectiv să zicem că e o trupă de muzică, receptorul nostru român ajunge să cumpere orice disc lansat, așteaptă cu nerăbdare acest moment, învață pe de rost versurile, se interesează de biografia, soarta și viața de zi cu zi a componenților trupei. Cum ar veni, cumpără acel mesaj. Face mult mai mult decât să-l recepționeze și să și-l însușească. Cu toate acestea nu face nimic. Dacă emițătorul îi spune că politica e așa cum e, îi dă dreptate, dar nu face nimic. Dacă același emițător îi spune că trebuie să citească, el acceptă ideea, îi recunoaște utilitatea, dar nu citește. Și tot așa. Orice tâmpenie ar ajunge să spună emițătorul, receptorul nostru devenit fan, deci mai ușor de manipulat, îl percepe ca fiind un mesaj pozitiv, de calitate, care merită urmat. Dar nu-l urmează. Pentru că se resemnează în blazare, în ideea că niciodată nimic nu se va schimba. Iar moartea speranței chiar mi se pare a fi foarte tristă.

Acum încercați să găsiți persoane, discuții și situații pentru a înlocui emițătorul – trupa, mesajul și receptorul cu exemple din cercul dumneavoastră de cunoștințe și-mi veți înțelege mai bine frustrarea.

Când moare și speranța mioriței

Am avut o discuție mai aprinsă într-una din serile trecute, când am realizat pe propria-mi piele ce înseamnă frustrarea de a încerca să convingi pe cineva să facă orice. Ce vrea el, numai revoltă constructivă să fie. Și n-am reușit. Și, deși știam dinainte asta, am conștientizat mult mai bine că reacționăm diferit, extrem de diferit chiar, la mesajele constructive pe care le receptăm, înțelegem și apreciem.

Cel mai mult mă enervează modelul celui care recepționează mesajul, îl ia ca atare, îl înțelege, îl acceptă, îl însușește, devine parte a publicului țintă a emițătorului, ba chiar unul foarte fidel, iar mai departe se pierde. Dacă emițătorul respectiv să zicem că e o trupă de muzică, receptorul nostru român ajunge să cumpere orice disc lansat, așteaptă cu nerăbdare acest moment, învață pe de rost versurile, se interesează de biografia, soarta și viața de zi cu zi a componenților trupei. Cum ar veni, cumpără acel mesaj. Face mult mai mult decât să-l recepționeze și să și-l însușească. Cu toate acestea nu face nimic. Dacă emițătorul îi spune că politica e așa cum e, îi dă dreptate, dar nu face nimic. Dacă același emițător îi spune că trebuie să citească, el acceptă ideea, îi recunoaște utilitatea, dar nu citește. Și tot așa. Orice tâmpenie ar ajunge să spună emițătorul, receptorul nostru devenit fan, deci mai ușor de manipulat, îl percepe ca fiind un mesaj pozitiv, de calitate, care merită urmat. Dar nu-l urmează. Pentru că se resemnează în blazare, în ideea că niciodată nimic nu se va schimba. Iar moartea speranței chiar mi se pare a fi foarte tristă.

Acum încercați să găsiți persoane, discuții și situații pentru a înlocui emițătorul – trupa, mesajul și receptorul cu exemple din cercul dumneavoastră de cunoștințe și-mi veți înțelege mai bine frustrarea.

Postat de pe data de 28 feb., 2011 in categoria Civism. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 1,176 ori.

Publica un raspuns