Din Wikipedia: Dumitru Mociorniţă

„S-a născut într-o familie săracă de ţărani din Prahova. Se spune că învăţătorul din clasele primare l-a aşezat în spatele clasei, pentru că nu avea papuci în picioare. A studiat la Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti şi Liceul Economic Kretzulescu din Bucureşti. Este remarcat de Ion I. C. Brătianu la examenul de bacalaureat, iar acesta îi oferă o bursă la Școala Superioară de Comerţ din Bucureşti, iar mai apoi la Școala Superioară de Industrie din Paris.

După absolvire, lucrează ca reprezentant al unei firme din Hamburg. Refuză să se mute în Statele Unite şi se întoarce în România, unde începe să lucreze pentru industriaşul Grigore Alexandrescu. Se căsătorește cu fiica acestuia.

În 1923 înfiinţează fabrica de încălţăminte Mociorniţă, pe un teren viran la marginea Bucureştiului, pe baza unui împrumut de 30 milioane lei, şi cu utilaje aduse în leasing din Germania şi Marea Britanie. Fabrica avea să devină în scurt timp cel mai important producător de încălţăminte din România interbelică.

A făcut parte din Partidul Naţional Liberal, pe care l-a reprezentat în Parlament ca deputat, şi mai apoi senator de Ilfov.

După instaurarea regimului comunist, refuză să emigreze. Este arestat şi condamnat la închisoare; aceeaşi soartă o va avea şi fiul său Ion. Moare în închisoare în 1953.”

Sâmbătă seara, 12 februarie, la Antena 3 a fost invitată doamna Marie Rose Mociorniţă, nepoata industriaşului Dumitru Mociorniţă. Ne place sau nu, educaţia occidentală se vede, se simte, se aude. Marie Rose Mociorniţă este o adevărată doamnă. Vorbeşte calm, elegant, cu stăpânire, găseşte, observ, surprinzător, cele mai bune cuvinte pentru a-şi exprima gândurile şi simţămintele.

Revendicările imobiliare pe care le-a întreprins, deja de 20 de ani, înseamnă pentru ea o mare încercare. Se luptă singură împotriva tuturor. De ce? Pentru că, au minţit-o şi furat-o „prieteni”, avocaţi, până şi funcţionari de la ghişeu, care îşi fac datoria ridicând tariful legal la auzul numelui.

Periodic, îşi verifică dosarele depuse, completându-le cu actele care dispar între timp. În cele mai importante dosare, actele au dispărut complet. Clădirile există. Interesele există. Ale fostei nomenclaturi ceauşiste. Se va „găsi soluţia” să nu i se retrocedeze, ci să fie înscrisă la Fondul Proprietatea, o altă vacă de muls pentru partide. Promisiunea unei despăgubiri, din ce în ce mai greu credibilă, în locul caselor pentru care, probabil, se bat mulţi. Nepoţii păduchilor din 1945.

Spunea invitata emisiunii, cu amărăciune, că ceea ce este în România este complet de neînţeles pentru orice om normal la cap în Occident.

Un prieten de-al meu povestea că un teren revendicat de el, devenit intravilan al unui oraş important, a fost în câteva zile înscris într-un CAP care nu – mai- exista, trecut în proprietatea primăriei, împărţit în loturi şi vândut. Când a vorbit cu artizanii mizeriei, ştabii noii democraţii, aceştia calmi, i-au spus în faţă: „N-ai decât să ne dai în judecată! Vei primi despăgubiri la CEDO, nu vom plăti noi.”

Eu, tot păgubit, ştiu 4 cazuri în familia mea şi a rudelor, în care, au devenit coproprietari sau stăpâni pe vechile amplasamente, foşti activişti ai PCR şi lucrători ai Securităţii. Nepoţi ai celor care după cel de-al doilea război mondiali, erau sărăcimea oraşelor şi beţivii satelor.

Nu, nu avem voie să privim harta Europei şi să ne îmbătăm cu apă rece. Noi nu suntem parte a Europei. Nu suntem nici parte a estului, care tăia pe vremuri, mâini pentru furt, testicole pentru viol, capete pentru crime.

Mizeria morală, găinăria, minciuna, laşitatea, duplicitatea, pupîncurismul, peste toate tronează triumfător un cuvânt intraductibil occidentalilor: ŞMECHERIA.

Comunismul românesc din … 2011

Din Wikipedia: Dumitru Mociorniţă

„S-a născut într-o familie săracă de ţărani din Prahova. Se spune că învăţătorul din clasele primare l-a aşezat în spatele clasei, pentru că nu avea papuci în picioare. A studiat la Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti şi Liceul Economic Kretzulescu din Bucureşti. Este remarcat de Ion I. C. Brătianu la examenul de bacalaureat, iar acesta îi oferă o bursă la Școala Superioară de Comerţ din Bucureşti, iar mai apoi la Școala Superioară de Industrie din Paris.

După absolvire, lucrează ca reprezentant al unei firme din Hamburg. Refuză să se mute în Statele Unite şi se întoarce în România, unde începe să lucreze pentru industriaşul Grigore Alexandrescu. Se căsătorește cu fiica acestuia.

În 1923 înfiinţează fabrica de încălţăminte Mociorniţă, pe un teren viran la marginea Bucureştiului, pe baza unui împrumut de 30 milioane lei, şi cu utilaje aduse în leasing din Germania şi Marea Britanie. Fabrica avea să devină în scurt timp cel mai important producător de încălţăminte din România interbelică.

A făcut parte din Partidul Naţional Liberal, pe care l-a reprezentat în Parlament ca deputat, şi mai apoi senator de Ilfov.

După instaurarea regimului comunist, refuză să emigreze. Este arestat şi condamnat la închisoare; aceeaşi soartă o va avea şi fiul său Ion. Moare în închisoare în 1953.”

Sâmbătă seara, 12 februarie, la Antena 3 a fost invitată doamna Marie Rose Mociorniţă, nepoata industriaşului Dumitru Mociorniţă. Ne place sau nu, educaţia occidentală se vede, se simte, se aude. Marie Rose Mociorniţă este o adevărată doamnă. Vorbeşte calm, elegant, cu stăpânire, găseşte, observ, surprinzător, cele mai bune cuvinte pentru a-şi exprima gândurile şi simţămintele.

Revendicările imobiliare pe care le-a întreprins, deja de 20 de ani, înseamnă pentru ea o mare încercare. Se luptă singură împotriva tuturor. De ce? Pentru că, au minţit-o şi furat-o „prieteni”, avocaţi, până şi funcţionari de la ghişeu, care îşi fac datoria ridicând tariful legal la auzul numelui.

Periodic, îşi verifică dosarele depuse, completându-le cu actele care dispar între timp. În cele mai importante dosare, actele au dispărut complet. Clădirile există. Interesele există. Ale fostei nomenclaturi ceauşiste. Se va „găsi soluţia” să nu i se retrocedeze, ci să fie înscrisă la Fondul Proprietatea, o altă vacă de muls pentru partide. Promisiunea unei despăgubiri, din ce în ce mai greu credibilă, în locul caselor pentru care, probabil, se bat mulţi. Nepoţii păduchilor din 1945.

Spunea invitata emisiunii, cu amărăciune, că ceea ce este în România este complet de neînţeles pentru orice om normal la cap în Occident.

Un prieten de-al meu povestea că un teren revendicat de el, devenit intravilan al unui oraş important, a fost în câteva zile înscris într-un CAP care nu – mai- exista, trecut în proprietatea primăriei, împărţit în loturi şi vândut. Când a vorbit cu artizanii mizeriei, ştabii noii democraţii, aceştia calmi, i-au spus în faţă: „N-ai decât să ne dai în judecată! Vei primi despăgubiri la CEDO, nu vom plăti noi.”

Eu, tot păgubit, ştiu 4 cazuri în familia mea şi a rudelor, în care, au devenit coproprietari sau stăpâni pe vechile amplasamente, foşti activişti ai PCR şi lucrători ai Securităţii. Nepoţi ai celor care după cel de-al doilea război mondiali, erau sărăcimea oraşelor şi beţivii satelor.

Nu, nu avem voie să privim harta Europei şi să ne îmbătăm cu apă rece. Noi nu suntem parte a Europei. Nu suntem nici parte a estului, care tăia pe vremuri, mâini pentru furt, testicole pentru viol, capete pentru crime.

Mizeria morală, găinăria, minciuna, laşitatea, duplicitatea, pupîncurismul, peste toate tronează triumfător un cuvânt intraductibil occidentalilor: ŞMECHERIA.

Postat de pe data de 14 feb., 2011 in categoria Civism. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 1,265 ori.

1 Raspuns pentru “Comunismul românesc din … 2011”

  1. AndreiaM spune:

    Da, sa nu ne imbatam cu apa rece, fiecare compromis pe care il facem, poate mic, poate nesemnificativ, ii fixeaza, le da si mai multa prestanta pentru existenta ipocrita, le ofera si mai mult tupeu pentru furt, potentatilor zilei.

Publica un raspuns