Pentru a fi satisfăcut profesional, omul are nevoie absolută de două lucruri: bani și recunoaștere profesională. Dacă la bani explicația este cât se poate de evidentă, la recunoaștere profesională discuția e mai amplă. După părerea mea sămânța necesității pleacă de la orgoliul personal, deci la de egoismul fiecăruia. De la individ la individ, diferă proporțiile în care cele două componente contează, în funcție de pregătire, caracter, obiective personale sau profesionale, însă fără una din cele două, pe termen lung, individul ajunge să-și pună întrebări legate de calitatea muncii lui, iar dacă mai are și o pregătire, o cultură generală și un caracter sănătos format, atunci poate să cadă chiar în depresie.

Cum din 2008-2009 încoace partea financiară a avut de suferit la majoritatea covârșitoare dintre români, fie că lucrează la stat, în mediul privat sau ca antreprenori, a fost nevoie de o echilibrare a balanței compensând cu recunoașterea profesională. Dacă ați fost puțin atenți la ce s-a întâmplat în mediul societății civile (termen de care fug cât de tare pot și care nu cred că se potrivește întocmai contextului, dar altul nu găsesc) atunci probabil ați observat că a fost ceva mai activ în acești ani. S-au născut aparent absurde proiecte cum e Lecturi Urbane, care promovează aproape de pomană cititul în spații publice. Și nu vorbesc de Tîrgu-Mureș, unde încă e departe de a fi un fenomen. Vorbesc de București, unde la astfel de evenimente se strâng zeci, poate sute de tineri care, de fapt, manifestă. Vor să spună ceva, să transmită un mesaj restului societății. La fel, după același principiu, mișcarea de apărare a patrimoniului de la Roșia Montană, după ce a intrat într-o moleșeală, în ultimul an pare să-și fi revenit, iar acum auzim din nou idei novatoare – introducerea în patrimoniul UNESCO – care au și susținere consistentă. Iar vârful de lance și de fapt primul exemplu de implicare socială la nivel național mi s-a părut a fi proiectul Let’s do it România. Și nu vorbesc de el pentru a-mi aroga cine știe ce merite, pentru că efectiv n-am avut vreo contribuție decisivă. Vorbesc pentru că, privit oarecum cu un ochi din interior și cu unul din exterior, cu toate minusurile lui (nu puține) a fost primul proiect de implicare socială care a cuprins toată țara.

Ei, revenind la discuția inițială, mie îmi pare că pe lângă necazurile ei, criza a adus ceva mai multă implicare. Sigur, în subconștient o implicare egoistă, izvorâtă din necesitatea omului de a face ceva, de a fi recunoscut și apreciat de semeni, de a-și mângâia propriul ego, dar tot implicare se cheamă. Bag seamă așa e natura umană și poate că-i mai bine că e așa. Iată, egoismul poate naște lucruri faine.

Cum poate duce egoismul la implicare socială

Pentru a fi satisfăcut profesional, omul are nevoie absolută de două lucruri: bani și recunoaștere profesională. Dacă la bani explicația este cât se poate de evidentă, la recunoaștere profesională discuția e mai amplă. După părerea mea sămânța necesității pleacă de la orgoliul personal, deci la de egoismul fiecăruia. De la individ la individ, diferă proporțiile în care cele două componente contează, în funcție de pregătire, caracter, obiective personale sau profesionale, însă fără una din cele două, pe termen lung, individul ajunge să-și pună întrebări legate de calitatea muncii lui, iar dacă mai are și o pregătire, o cultură generală și un caracter sănătos format, atunci poate să cadă chiar în depresie.

Cum din 2008-2009 încoace partea financiară a avut de suferit la majoritatea covârșitoare dintre români, fie că lucrează la stat, în mediul privat sau ca antreprenori, a fost nevoie de o echilibrare a balanței compensând cu recunoașterea profesională. Dacă ați fost puțin atenți la ce s-a întâmplat în mediul societății civile (termen de care fug cât de tare pot și care nu cred că se potrivește întocmai contextului, dar altul nu găsesc) atunci probabil ați observat că a fost ceva mai activ în acești ani. S-au născut aparent absurde proiecte cum e Lecturi Urbane, care promovează aproape de pomană cititul în spații publice. Și nu vorbesc de Tîrgu-Mureș, unde încă e departe de a fi un fenomen. Vorbesc de București, unde la astfel de evenimente se strâng zeci, poate sute de tineri care, de fapt, manifestă. Vor să spună ceva, să transmită un mesaj restului societății. La fel, după același principiu, mișcarea de apărare a patrimoniului de la Roșia Montană, după ce a intrat într-o moleșeală, în ultimul an pare să-și fi revenit, iar acum auzim din nou idei novatoare – introducerea în patrimoniul UNESCO – care au și susținere consistentă. Iar vârful de lance și de fapt primul exemplu de implicare socială la nivel național mi s-a părut a fi proiectul Let’s do it România. Și nu vorbesc de el pentru a-mi aroga cine știe ce merite, pentru că efectiv n-am avut vreo contribuție decisivă. Vorbesc pentru că, privit oarecum cu un ochi din interior și cu unul din exterior, cu toate minusurile lui (nu puține) a fost primul proiect de implicare socială care a cuprins toată țara.

Ei, revenind la discuția inițială, mie îmi pare că pe lângă necazurile ei, criza a adus ceva mai multă implicare. Sigur, în subconștient o implicare egoistă, izvorâtă din necesitatea omului de a face ceva, de a fi recunoscut și apreciat de semeni, de a-și mângâia propriul ego, dar tot implicare se cheamă. Bag seamă așa e natura umană și poate că-i mai bine că e așa. Iată, egoismul poate naște lucruri faine.

Postat de pe data de 15 feb., 2011 in categoria Civism. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 1,738 ori.

6 Raspunsuri pentru “Cum poate duce egoismul la implicare socială”

  1. AndreiaM spune:

    Pai da, egoismul poate naste lucruri faine, iar individualismul naste capitalismul 🙂

Leave a Reply to Cătălin Hegheș