E inadmisibil din ce materiale se croşetează, duminică-seara, buletinele de ştiri româneşti. La cele mai importante (în sensul audienţei) televiziuni private din România acestea s-au transformat în interminabile cadre horror, derulate în ritm sacadat, cu titluri de-o şchioapă ştampilate pe mijlocul ecranelor: Crimă, Ucis, Sinucis, Jaf, Execuţie, Răzbunare ş. a. Voci emfatice, grave, silabisind tembel cuvintele şi batjocorind, de dragul efectului, sintaxa, dublează imaginile etichetate drept „cutremurătoare”, „interzise cardiacilor” etc., cu un discurs patetic ce se străduieşte să amplifice proporţiile tragediilor enumerate. N-am înţeles niciodată ce fel de pasiune jurnalistică poate fi aceea a unui reporter ce se aşează la cinci metri de scena crimei, îşi compune o mască îngrijorată şi o voce alarmată iar apoi „relatează” pe un ton auto-surescitat declaraţii, zvonuri, presupuneri şi speculaţii. Acelaşi teatru de prost-gust se joacă, în paralel, şi în studio-ul din care prezentatorul de ştiri intră într-un penibil „dialog” cu bravul reporter. „Afectat” vizibil el însuşi de tragismul veştilor aflate, prezentatorul pune, de regulă, cel mult două întrebări pe cât de alarmate şi gesticulate, pe atât de stupide şi elementare. Mai mult, în unele cazuri, ştirea e urmată de anunţarea, la fel de pompoasă şi susţinută vizual de titluri şi subtitluri „zguduitoare”, a unor statistici privind criminalitatea, accidentele etc.

După ce trec, chinuitoare, cam trei sferturi din timpul de emisie, ştirile încep, parcă, să se domolească din teribilismul lor dezarmant. De regulă, mizează însă tot pe senzaţional, pe echibiţionisme ori lucruri stranii. Nu o dată subiectele sar direct peste ocean, în State, aşa încât pentru „ştiriştii” noştri par să existe doar două lumi: România gangsterilor, a lumii aşa-zis „interlope”, a periferiilor şi a corupţiei şi, respectiv, Lumea Nouă a Americii, de unde sunt colportate mimetic două, trei, patru „cazuri” de regulă legate tot de criminalitate sau de lumea „mondenă”.

Nu ştiu cât timp va mai continua, în România, această dramatizare obsesivă a fricii, această panoramare zilnică a terorii, a abominabilului, dar mă tem că un fenomen de imitaţie aparent inocent (pentru că „trendul” acesta dramatic de „Breaking news” vizând fărădelegi din comunitatea imediată, din vecinătatea hiper-familiară a telespectatorului e evident preluat în primul rând din reţetele media americane) – ei bine tinde să se transforme în demenţă generalizată. Pline de efecte subliminale, generând isterie colectivă, şubrezind, seară de seară, fundamentele încrederii în mai bine, în rosturile existenţei sociale, în comunitate şi instituţiile ei (deopotrivă demonizate şi demonetizate de aceste ştiri), „scenariile groazei” pe care suntem forţaţi să le îngurgităm pe posturile private şi, deşi într-o măsură mai redusă, pe cele publice vor sfârşi prin a distruge şi ultimele forme de normalitate pe care fiinţa noastră le mai conservă. Ultimele resorturi de umanitate. Ca şi majoritaea americanilor pe care îi idolatrizăm într-atât încât le visăm modul de viaţă, vom ajunge să ne cheltuim veniturile pe sisteme de securitate şi arme, să ne suspectăm unii pe alţii, să nu mai avem încredere în nimeni şi nimic – „Trust no one!” zice, teribil, un dicton hollywoodian. Supralicitarea răului, generalizarea retorică, interminabilă, a crimei, a urii, a răzbunărilor, transformarea lor într-un „reality show”, cel mai „adevărat” în substanţă şi formă dintre, sunt semne ale unei boli sociale. Nu ale normalităţii. O boală ce devine, datorită dictaturii inconştiente a „ratingului” de la noi, o pandemie.

Dumitru-Mircea BUDA

Patologia ştirilor senzaţionale

E inadmisibil din ce materiale se croşetează, duminică-seara, buletinele de ştiri româneşti. La cele mai importante (în sensul audienţei) televiziuni private din România acestea s-au transformat în interminabile cadre horror, derulate în ritm sacadat, cu titluri de-o şchioapă ştampilate pe mijlocul ecranelor: Crimă, Ucis, Sinucis, Jaf, Execuţie, Răzbunare ş. a. Voci emfatice, grave, silabisind tembel cuvintele şi batjocorind, de dragul efectului, sintaxa, dublează imaginile etichetate drept „cutremurătoare”, „interzise cardiacilor” etc., cu un discurs patetic ce se străduieşte să amplifice proporţiile tragediilor enumerate. N-am înţeles niciodată ce fel de pasiune jurnalistică poate fi aceea a unui reporter ce se aşează la cinci metri de scena crimei, îşi compune o mască îngrijorată şi o voce alarmată iar apoi „relatează” pe un ton auto-surescitat declaraţii, zvonuri, presupuneri şi speculaţii. Acelaşi teatru de prost-gust se joacă, în paralel, şi în studio-ul din care prezentatorul de ştiri intră într-un penibil „dialog” cu bravul reporter. „Afectat” vizibil el însuşi de tragismul veştilor aflate, prezentatorul pune, de regulă, cel mult două întrebări pe cât de alarmate şi gesticulate, pe atât de stupide şi elementare. Mai mult, în unele cazuri, ştirea e urmată de anunţarea, la fel de pompoasă şi susţinută vizual de titluri şi subtitluri „zguduitoare”, a unor statistici privind criminalitatea, accidentele etc.

După ce trec, chinuitoare, cam trei sferturi din timpul de emisie, ştirile încep, parcă, să se domolească din teribilismul lor dezarmant. De regulă, mizează însă tot pe senzaţional, pe echibiţionisme ori lucruri stranii. Nu o dată subiectele sar direct peste ocean, în State, aşa încât pentru „ştiriştii” noştri par să existe doar două lumi: România gangsterilor, a lumii aşa-zis „interlope”, a periferiilor şi a corupţiei şi, respectiv, Lumea Nouă a Americii, de unde sunt colportate mimetic două, trei, patru „cazuri” de regulă legate tot de criminalitate sau de lumea „mondenă”.

Nu ştiu cât timp va mai continua, în România, această dramatizare obsesivă a fricii, această panoramare zilnică a terorii, a abominabilului, dar mă tem că un fenomen de imitaţie aparent inocent (pentru că „trendul” acesta dramatic de „Breaking news” vizând fărădelegi din comunitatea imediată, din vecinătatea hiper-familiară a telespectatorului e evident preluat în primul rând din reţetele media americane) – ei bine tinde să se transforme în demenţă generalizată. Pline de efecte subliminale, generând isterie colectivă, şubrezind, seară de seară, fundamentele încrederii în mai bine, în rosturile existenţei sociale, în comunitate şi instituţiile ei (deopotrivă demonizate şi demonetizate de aceste ştiri), „scenariile groazei” pe care suntem forţaţi să le îngurgităm pe posturile private şi, deşi într-o măsură mai redusă, pe cele publice vor sfârşi prin a distruge şi ultimele forme de normalitate pe care fiinţa noastră le mai conservă. Ultimele resorturi de umanitate. Ca şi majoritaea americanilor pe care îi idolatrizăm într-atât încât le visăm modul de viaţă, vom ajunge să ne cheltuim veniturile pe sisteme de securitate şi arme, să ne suspectăm unii pe alţii, să nu mai avem încredere în nimeni şi nimic – „Trust no one!” zice, teribil, un dicton hollywoodian. Supralicitarea răului, generalizarea retorică, interminabilă, a crimei, a urii, a răzbunărilor, transformarea lor într-un „reality show”, cel mai „adevărat” în substanţă şi formă dintre, sunt semne ale unei boli sociale. Nu ale normalităţii. O boală ce devine, datorită dictaturii inconştiente a „ratingului” de la noi, o pandemie.

Dumitru-Mircea BUDA

Postat de pe data de 15 feb., 2011 in categoria Civism, Cultură, Opinii, Timp liber. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 3,269 ori.

2 Raspunsuri pentru “Patologia ştirilor senzaţionale”

  1. Mircea spune:

    Numeroase, in special americane, filme prezinta crime, violuri, drogati, spargeri de banci, ca facand parte din sectorul societatii numit „exceptia de la regula”, zona care face greu bunul mers al vietii majoritatii. Aceasta ar trebui sa fie concluzia, la care se adauga, finalmente, victoria „binelui” de fapt raspunsul societatii la faptele antisociale. La noi, hemoragia de filme tip „prostitutie intelectuala” a declansat un sentiment ca „asa este acolo” si ca exceptiile de fapt sunt regula. Urmarea o vedem in jurul nostru, criminalitatea crescand vertiginos. Daca am avea sa zicem , undeva la varf, politic sau administrativ, un exemplu intelectual ca academicianul Constantin Balaceanu Stolnici, am avea un model care sa ne faca sa intelegem ca valoare inseamna Angela Gheorghiu, nu Gutza, Salam, Adi Minune, de exemplu… Standardele trebuie mentinute de toti, fiecare la nivelul sau, clipa de clipa. Noi vorbim o zi despre Cristina Neagu, cel mai bun atacant al lumii in 2010 si despre Luminita Hutupan declarata portarul tuturor timpurilor, dar vorbim cu saptamanile despre toti ratatii din fotbalul romnesc unde nu am fost niciodata in top. Mai bine prezentam la televizor toate tzoapele agramate decat un olimpic la matematica, sau un campion national la sah juniori. In loc sa radem de semidocti, sfertodocti si preudodocti, avem senzatia ca asta ar fi calea. Politicieni care trebuie sa isi ia bacul, sa-si cumpere facultatea sunt usor de ales cand nu avem reperele care sa ne conduca. Si ne miram ca strainii scuipa dupa noi…

  2. Senzationescu spune:

    Vorba unui contemporan in viata: Romania e tara curvelor virgine. Da, de acord cu penibilul televiziunilor de a relata astfel de stiri. Cu zdrobul reporterasilor de a parea cat mai afectati, cat mai vrednici de leafa, dar sa acuzi televiziunile ca „distrug si ultimele forme de normalitate pe care fiinţa noastră le mai conservă. Ultimele resorturi de umanitate” e chiar prea de tot. Ori traiesti intr-o bula, izolata fonic si cu vedere doar spre nori, ori nu traiesti in Romania. Crede-ma pe cuvant de onoare ca romanasul „conservator de normalitate” e capabil de mult mai mult. De cele mai multe ori, imaginatia horror materializata in acte de o atrocitate greu de imaginat, depaseste cu mult cruzimea stirilor ce apar pe post. Nu are nevoie romanul, omul in general, de o sursa de ispiratie. Asta e realitatea de zi cu zi: ti-o iei in freza pe strada fara motiv, ramai fara bani sau telefon mobil in autobuz sau in piete, primesti Molotoave in masina pentru ca nu ai o fata agreata de unii, etc. Sa nu ma intelegi insa gresit, nu agreez astfel de stiri, si as concedia in masa redactiile insetate de sange, DAR, atata timp cat aproximativ 5 milioane de romani, sunt fanii lu’ nea Gutza, sau sunt ferm convinsi ca Puccini joaca la AC Milan, asta e si oferta televiziunilor. Asta e tara, astea sunt televiziunile. Iar ideea ca televiziunile ar trebui sa educe populatia, e mare porcarie. Discutii sterile. Presa informeaza, iar scoala educa! Si ca ultima varianta de protectie impotriva imbecilitatii televizate: telecomanda (OFF sau CH+/-)!

Publica un raspuns