Despre reţele şi propensiunea lumii i-mediate, a lumii de aici şi acum, în virtualitatea şi ubicuitatea Internetului, vorbeşte, într-un dialect din care nu lipseşte schimonoseala clişeică hollywoodiană, şi unul din filmele despre care se zvoneşte că are mari şanse la Oscar anul acesta. Reţeaua socială (The Social Network) a lui David Fincher nu descrie în profunzime implicaţiile fenomenului pe care doi tineri entuziaşti (şi hiper-reali, în măsura în care biografiile lor sunt arhicunoscute şi, s-ar zice, autentice), pe numele lor Jesse Eisenberg şi Bryan Barter, îl creează. Mai degrabă, filmul e preocupat să stabilească o mitologie a originii uneia din cele mai cunoscute medii interactive de socializare din istoria Internetului – Facebook-ul. O mitologie a acelor geeks, savanţi hippioţi ai computerului, locuitori în ambele lumi deodată – în lumea comună şi supra-lumea Reţelei, glisându-şi identităţile pe frontiera tot mai insesizabilă dintre acestea.

Dacă i se va da, The Social Network va lua Oscar-ul, ca de nenumărate ori în istoria Academiei de Film Americane, mai ales pentru temă. Să nu zic eminamente pentru ea. E un film pe care tema pur şi simplu îl copleşeşte, grandios tocmai prin modul în care se lasă ridiculizat, arătându-şi insuficienţele, în raport cu tema pe care abia izbuteşte, fulgurant, să o tatoneze. Dar pe care nu o investighează, cu adevărat, nici pentru o clipă. Nimic din scenariul filmului nu prevede o abordare reală a ce se petrece, în fapt, cu sutele de mii şi apoi milioanele de tineri din comunităţile colegiilor americane ce se racordează, unul câte unul, la o reţea care e, mai întâi, un soi de intranet cvasi-academic şi devine, ulterior, un fenomen, să zic aşa, parasocial de masă. Îl vedem doar pe „noul Bill Gates”, un cu totul alt tip de viitor tycoon al computerelor, intuind, în clipe de genială inspiraţiune, potenţialul ideii (despre care e incert dacă îi aparţine pe de-a-ntregul, în bună tradiţie a conflictelor de paternitate tip Silicon Valley). Şi apoi, întreaga micro-epopee postmodernă a debutului fenomenului Facebook (în apusul altor „imperii” online, de pildă al deja veteranului Napster). În fine, câteva complicaţii necesare reţetei consumiste aduc ceva sare şi piper dar conflictele sunt, de fapt exterioare filmului (care mizează, subtil, pe inerenta plasare în oglindă cu istoria „reală”, cu mitologia cunoscută, din folclorul urban occidental, a Facebook-ului).

Nimic, spuneam, despre problema cu adevărat grea şi presantă a conceptului. Ce implică, de fapt, socializarea aceasta de tip nou? Un simplu joc colectiv, în care distanţa dintre subiecţi şi rezerva inepuizabilă a anonimatului fac interacţiunea suficient de interesantă pentru a te aduce, o jumătate de oră pe zi, în faţa computerului, pentru a vedea ce mai e nou? Unde a fost, ce a văzut şi gândit azi, un individ care îţi e apropiat sau pe care îl ştii, de fapt, doar din auzite? Cu cine a discutat, despre ce, care îi sunt planurile de viitor? Un soi de bârfitorism hegemonic, altoit cu voyeur-ismul atât de prizat azi în societatea de tip occidental (Big Brother never sleeps) ar fi, în acest caz, motorul central şi neproblematic, natural precum respiraţia, al imensului fenomen. Şi ar limita, fireşte, şi implicaţiile (în măsura în care participarea la concept n-ar însemna un fel de denudare radicală a intimităţii tale ca persoană şi, de acolo, o expunere îngrijorătoare faţă de orice „intrus”).

Bârfă, zvonerie, revendicări abuzive, declaraţii patetice în văzul tuturor, ascundere şi revelare a intimităţii, n-ar face, în logica reţelei sociale, decât să înfăptuiască, în sfârşit, idealul atât de tensionat al pasiunii colective pentru publicitate şi notorietate vedetistică. Nu pot fi în tabloide, precum star-urile care îmi aprind imaginaţia, nu mă aleargă, târziu în noapte, prin cluburi, ori dis-de-dimineaţă, în propria curte, paparazzi, dar, există totuşi o lume, de gradul al doilea, unde pot fi toate acestea. Unde îmi creez şi întreţin o imagine de persoană publică, îmi controlez şi gestionez audienţa, prieteniile, relaţiile, unde transfer, atât cât cred de cuviinţă, date din identitatea mea. Nu-i decât un (alt, original, tehnologizat) construct de identitate în care fiinţa noastră postmodernă îşi găseşte, iată, atâta alinare în faţa cumplitelor deziluzii din concret, de care nici măcar corectitudinea politică legiferată nu o pot apăra în întregime. Ce spaţiu de protecţie şi autocontemplare tainică, de expunere extaziată în centrul iluzoriu al atenţiei unei comunităţi alese după bunul plac ar putea concura cu Reţeaua în aceste condiţii?

Mi-e teamă însă că aceste simple haşuri speculative nu descriu decât aparenţele, acea ţesătură de intrigi de suprafaţă, de tentaţii instinctive şi pofte rudimentare, sub care lucrează alchimia neexplorată a unor forţe despre care ni se pare, încă, neimportant să vorbim. În primul rând, fascinaţia seducătoare a măştii, a latinescului persona, care ne subîntinde, ca un etimon fiinţial, mai mult decât unul lingvistic, identităţile. Probabil că există epoci când apetenţa pentru travesti, pentru arogarea de supra-identităţi, de alter-ego-uri multiple, îmblânzeşte sărăcirea de ceva anume a lumii în care existăm. Poate de sens adânc, de reper înalt, dacă nu chiar de sacru. Ea mărturiseşte, oricum, o incertitudine despre noi-înşine, o slăbire (tot postmodernă)  a crezurilor în trăinicia vieţii pe care o ducem. În viabilitatea ei. Îmi dublez fiinţa şi lumea cu o alta tocmai pentru că aceasta se dovedeşte tot mai insuficientă, pentru că tot mai multe lucruri mă nemulţumesc în ea. O dublez şi fiindcă visez o a doua, a treia, a n-a şansă de a remedia, vindicativ, ceea ce am ratat prima oară. Pentru că sunt obişnuit cu posibilitatea infinită a alternativei. A reluării de la capăt. A comenzii New ce se poate itera la infinit pe computer de câte ori rezultatul la care am ajuns, diacronic, evolutiv, într-un proiect, nu mă satisface.

E o furie surdă, autistă, dar o furie vorace, în tot ce presupune construirea de sine, a unui alt sine, on-line.  O furie faţă de lumea imediată, proclamat reală, care te-a dezamăgit, în care te-ai auto-dezamăgit. Şi o convingere, terapeutică, psihanalizabilă, că meriţi şi, fireşte, poţi fi cu totul altul şi altfel altundeva, într-un univers paralel dar, totuşi, păstrând nu doar aparenţele, nu doar relieful concret, ci până şi comunitatea (cunoscută ţie) a lumii faţă de care te revolţi.

Dar – revin – ce se petrece, în fapt, cu tine, cel care creezi mai întâi un cont, scanezi infinita virtualitate a Reţelei în căutarea comunităţii tale de cunoscuţi, din viaţa reală, îi inviţi, te laşi invitat, te înlănţui în mrejele lucii ale unui software, ale unui algoritm simplu, matematic, şi apoi începi să exişti, bucată cu bucată, şi acolo, în comunitatea aceea fără trupuri, fără obiecte, alcătuită doar din proiecţii, din reprezentări, ordonate după capriciile tale de gust şi dispoziţie? Unde te afli, de fapt, în clipa în care progresezi, dând clic după clic, rotind mouse-ul în spaţiul de câţiva centimetri ai biroului, dar traversând miliarde de pixeli în spaţiul virtual? Fără îndoială că nu te mai afli în camera ta, la masa ta de birou, acolo unde trupul tău fixat în scaun e doar un vector spre Reţeaua nemărginită în care pătrunzi şi care te pătrunde printr-un ecran de câteva zeci de ţoli. Cine rămâne în urmă, în camera cu PC-ul, cine pleacă, unde, în fapt, şi pentru cât timp? Ce se petrece în mintea ta, cum poate ea rămâne intactă, funcţională, neatinsă de demonii nebuniei, când îţi divizi abilitatea de a exista în n versiuni paralele? Când eşti deopotrivă şi simultan cel cu care cineva vorbeşte la telefon, se întâlneşte la piaţă, lucrează în birou şi joacă fotbal, dar şi cel pe care două sute de prieteni îl urmăresc în clipuri şi cuvinte pe ecranele de computer? Diferit, în fiecare versiune.  Oare versiunile tale, simultane, trag după ele şi felii, versiuni diferite, de realitate? Există, într-adevăr, atâtea realităţi câte conturi, câte identităţi, ai puterea şi voinţa de a-ţi crea în Reţea? Şi, dacă da, în care te mai poţi afla tu, cel adevărat, cel viu, fiinţa de sânge şi carne, din care toate celelalte s-au înfiripat prin kilo-octeţii  neastâmpăraţi ai reţelei? Sau mai contează? Sau mai continui să exişti?

Dumitru-Mircea BUDA

Reţeaua socială

Despre reţele şi propensiunea lumii i-mediate, a lumii de aici şi acum, în virtualitatea şi ubicuitatea Internetului, vorbeşte, într-un dialect din care nu lipseşte schimonoseala clişeică hollywoodiană, şi unul din filmele despre care se zvoneşte că are mari şanse la Oscar anul acesta. Reţeaua socială (The Social Network) a lui David Fincher nu descrie în profunzime implicaţiile fenomenului pe care doi tineri entuziaşti (şi hiper-reali, în măsura în care biografiile lor sunt arhicunoscute şi, s-ar zice, autentice), pe numele lor Jesse Eisenberg şi Bryan Barter, îl creează. Mai degrabă, filmul e preocupat să stabilească o mitologie a originii uneia din cele mai cunoscute medii interactive de socializare din istoria Internetului – Facebook-ul. O mitologie a acelor geeks, savanţi hippioţi ai computerului, locuitori în ambele lumi deodată – în lumea comună şi supra-lumea Reţelei, glisându-şi identităţile pe frontiera tot mai insesizabilă dintre acestea.

Dacă i se va da, The Social Network va lua Oscar-ul, ca de nenumărate ori în istoria Academiei de Film Americane, mai ales pentru temă. Să nu zic eminamente pentru ea. E un film pe care tema pur şi simplu îl copleşeşte, grandios tocmai prin modul în care se lasă ridiculizat, arătându-şi insuficienţele, în raport cu tema pe care abia izbuteşte, fulgurant, să o tatoneze. Dar pe care nu o investighează, cu adevărat, nici pentru o clipă. Nimic din scenariul filmului nu prevede o abordare reală a ce se petrece, în fapt, cu sutele de mii şi apoi milioanele de tineri din comunităţile colegiilor americane ce se racordează, unul câte unul, la o reţea care e, mai întâi, un soi de intranet cvasi-academic şi devine, ulterior, un fenomen, să zic aşa, parasocial de masă. Îl vedem doar pe „noul Bill Gates”, un cu totul alt tip de viitor tycoon al computerelor, intuind, în clipe de genială inspiraţiune, potenţialul ideii (despre care e incert dacă îi aparţine pe de-a-ntregul, în bună tradiţie a conflictelor de paternitate tip Silicon Valley). Şi apoi, întreaga micro-epopee postmodernă a debutului fenomenului Facebook (în apusul altor „imperii” online, de pildă al deja veteranului Napster). În fine, câteva complicaţii necesare reţetei consumiste aduc ceva sare şi piper dar conflictele sunt, de fapt exterioare filmului (care mizează, subtil, pe inerenta plasare în oglindă cu istoria „reală”, cu mitologia cunoscută, din folclorul urban occidental, a Facebook-ului).

Nimic, spuneam, despre problema cu adevărat grea şi presantă a conceptului. Ce implică, de fapt, socializarea aceasta de tip nou? Un simplu joc colectiv, în care distanţa dintre subiecţi şi rezerva inepuizabilă a anonimatului fac interacţiunea suficient de interesantă pentru a te aduce, o jumătate de oră pe zi, în faţa computerului, pentru a vedea ce mai e nou? Unde a fost, ce a văzut şi gândit azi, un individ care îţi e apropiat sau pe care îl ştii, de fapt, doar din auzite? Cu cine a discutat, despre ce, care îi sunt planurile de viitor? Un soi de bârfitorism hegemonic, altoit cu voyeur-ismul atât de prizat azi în societatea de tip occidental (Big Brother never sleeps) ar fi, în acest caz, motorul central şi neproblematic, natural precum respiraţia, al imensului fenomen. Şi ar limita, fireşte, şi implicaţiile (în măsura în care participarea la concept n-ar însemna un fel de denudare radicală a intimităţii tale ca persoană şi, de acolo, o expunere îngrijorătoare faţă de orice „intrus”).

Bârfă, zvonerie, revendicări abuzive, declaraţii patetice în văzul tuturor, ascundere şi revelare a intimităţii, n-ar face, în logica reţelei sociale, decât să înfăptuiască, în sfârşit, idealul atât de tensionat al pasiunii colective pentru publicitate şi notorietate vedetistică. Nu pot fi în tabloide, precum star-urile care îmi aprind imaginaţia, nu mă aleargă, târziu în noapte, prin cluburi, ori dis-de-dimineaţă, în propria curte, paparazzi, dar, există totuşi o lume, de gradul al doilea, unde pot fi toate acestea. Unde îmi creez şi întreţin o imagine de persoană publică, îmi controlez şi gestionez audienţa, prieteniile, relaţiile, unde transfer, atât cât cred de cuviinţă, date din identitatea mea. Nu-i decât un (alt, original, tehnologizat) construct de identitate în care fiinţa noastră postmodernă îşi găseşte, iată, atâta alinare în faţa cumplitelor deziluzii din concret, de care nici măcar corectitudinea politică legiferată nu o pot apăra în întregime. Ce spaţiu de protecţie şi autocontemplare tainică, de expunere extaziată în centrul iluzoriu al atenţiei unei comunităţi alese după bunul plac ar putea concura cu Reţeaua în aceste condiţii?

Mi-e teamă însă că aceste simple haşuri speculative nu descriu decât aparenţele, acea ţesătură de intrigi de suprafaţă, de tentaţii instinctive şi pofte rudimentare, sub care lucrează alchimia neexplorată a unor forţe despre care ni se pare, încă, neimportant să vorbim. În primul rând, fascinaţia seducătoare a măştii, a latinescului persona, care ne subîntinde, ca un etimon fiinţial, mai mult decât unul lingvistic, identităţile. Probabil că există epoci când apetenţa pentru travesti, pentru arogarea de supra-identităţi, de alter-ego-uri multiple, îmblânzeşte sărăcirea de ceva anume a lumii în care existăm. Poate de sens adânc, de reper înalt, dacă nu chiar de sacru. Ea mărturiseşte, oricum, o incertitudine despre noi-înşine, o slăbire (tot postmodernă)  a crezurilor în trăinicia vieţii pe care o ducem. În viabilitatea ei. Îmi dublez fiinţa şi lumea cu o alta tocmai pentru că aceasta se dovedeşte tot mai insuficientă, pentru că tot mai multe lucruri mă nemulţumesc în ea. O dublez şi fiindcă visez o a doua, a treia, a n-a şansă de a remedia, vindicativ, ceea ce am ratat prima oară. Pentru că sunt obişnuit cu posibilitatea infinită a alternativei. A reluării de la capăt. A comenzii New ce se poate itera la infinit pe computer de câte ori rezultatul la care am ajuns, diacronic, evolutiv, într-un proiect, nu mă satisface.

E o furie surdă, autistă, dar o furie vorace, în tot ce presupune construirea de sine, a unui alt sine, on-line.  O furie faţă de lumea imediată, proclamat reală, care te-a dezamăgit, în care te-ai auto-dezamăgit. Şi o convingere, terapeutică, psihanalizabilă, că meriţi şi, fireşte, poţi fi cu totul altul şi altfel altundeva, într-un univers paralel dar, totuşi, păstrând nu doar aparenţele, nu doar relieful concret, ci până şi comunitatea (cunoscută ţie) a lumii faţă de care te revolţi.

Dar – revin – ce se petrece, în fapt, cu tine, cel care creezi mai întâi un cont, scanezi infinita virtualitate a Reţelei în căutarea comunităţii tale de cunoscuţi, din viaţa reală, îi inviţi, te laşi invitat, te înlănţui în mrejele lucii ale unui software, ale unui algoritm simplu, matematic, şi apoi începi să exişti, bucată cu bucată, şi acolo, în comunitatea aceea fără trupuri, fără obiecte, alcătuită doar din proiecţii, din reprezentări, ordonate după capriciile tale de gust şi dispoziţie? Unde te afli, de fapt, în clipa în care progresezi, dând clic după clic, rotind mouse-ul în spaţiul de câţiva centimetri ai biroului, dar traversând miliarde de pixeli în spaţiul virtual? Fără îndoială că nu te mai afli în camera ta, la masa ta de birou, acolo unde trupul tău fixat în scaun e doar un vector spre Reţeaua nemărginită în care pătrunzi şi care te pătrunde printr-un ecran de câteva zeci de ţoli. Cine rămâne în urmă, în camera cu PC-ul, cine pleacă, unde, în fapt, şi pentru cât timp? Ce se petrece în mintea ta, cum poate ea rămâne intactă, funcţională, neatinsă de demonii nebuniei, când îţi divizi abilitatea de a exista în n versiuni paralele? Când eşti deopotrivă şi simultan cel cu care cineva vorbeşte la telefon, se întâlneşte la piaţă, lucrează în birou şi joacă fotbal, dar şi cel pe care două sute de prieteni îl urmăresc în clipuri şi cuvinte pe ecranele de computer? Diferit, în fiecare versiune.  Oare versiunile tale, simultane, trag după ele şi felii, versiuni diferite, de realitate? Există, într-adevăr, atâtea realităţi câte conturi, câte identităţi, ai puterea şi voinţa de a-ţi crea în Reţea? Şi, dacă da, în care te mai poţi afla tu, cel adevărat, cel viu, fiinţa de sânge şi carne, din care toate celelalte s-au înfiripat prin kilo-octeţii  neastâmpăraţi ai reţelei? Sau mai contează? Sau mai continui să exişti?

Dumitru-Mircea BUDA

Postat de pe data de 1 feb., 2011 in categoria Civism, Cultură, Opinii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 510 ori.

Publica un raspuns