Pentru cine nu s-a convins încă de amatorismul şi superficialitatea generalizată din televiziunile „de ştiri” româneşti, orice dezastru de pe mapamond, petrecut imprevizibil şi anunţat drept „breaking news” e o ocazie de a face oficiale toate aceste neajunsuri şi în special impostura şi lipsa de vocaţie a ultimului val de „oameni de televiziune” de la noi. De câte ori distanţa dintre informaţia relatată şi transmiterea, să nu mai zic de interpretarea, acesteia, în direct, scade dramatic, aşa cum se întâmplă, inevitabil, în asemenea cazuri, în studiourile româneşti de ştiri se instalează un fel de isterie panicată.

De pildă ieri dimineaţa, când veştile despre cutremurul din Japonia şi valurile uriaşe create de acesta ajung la Realitatea şi Antena3, reacţiile „ştiriştilor” sunt absolut comice, prin incompetenţa lor flagrantă. E limpede că prompter-ul nu le mai e de niciun folos iar evenimentele, preluate de pe CNN în imagini şi ştampilate cu titluri de-o şchioapă, cât mai dramatice cu putinţă, se cer comentate în direct, apelând aşadar la bruma de cultură generală şi, mai grav, la oareşce inteligenţă a discursului liber. Lucruri grele, de neconceput pentru un sistem media în care cititul mecanic de pe prompter, cu voce alarmată şi dicţie confuză, domină. În care talk-show-ul înseamnă voci şi gesturi excitate, tonalităţi de mahala şi întrebări cât mai agitat formulate cu putinţă din partea unor moderatori (moderatoare) ce se străduiesc să pară, mereu, tobă de informaţiile ce li se şoptesc în cască. Acum nu mai şopteşte nimeni, mai nimic, şi rezultatul se vede, inevitabil: bâlbâieli şi, mai ales, presupuneri de tot hazul. Un fel de „hai să ne dăm cu presupusul” în direct, împreună, cu toţii, se desfăşoară, timp de vreo două ceasuri, pe ecranele noastre de ştiri.

Pe măsură ce lucrurile se mai aşează şi la CNN, începem să ne dumirim despre ce se întâmplă, de fapt, în Japonia. Cifrele sunt repede copiate şi, după încă o oră, la Realitatea şi Antena3 se papagaliceşte cam tot ce anunţă CNN-ul. Desigur, obsedaţi de  senzaţional şi puerili în fobiile lor provenite din producţiile hollywoodiene văzute în Mall, ştiriştii noştri inflamează orice presupoziţie formulată de americani. Dispar, din enunţurile lor panicate, toate nuanţările. Un banal „Seems to” sau un „supposed” sunt pur şi simplu omise la traducere iar orice zvon devine, la noi, certitudine. Mai trec vreo câteva ore şi ies, de la naftalină, şi specialiştii. Indivizi cu nume grele în cercetarea internaţională, somităţi despre care, sunt sigur, tot vestul ştie din revistele ISI din domeniul fizicii pământului, începă să răspundă, care mai de care mai doct, întrebărilor tot mai „subtile” ale prezentatorilor de ştiri. Apar şi primele imagini de la institutul românesc de fizică a pământului, unde cercetători sexagenari  ne sunt arătaţi cum mânuiesc tastaturi preistorice în faţa monitoarelor pâlpâitoare cu tub catodic. Din ceea ce zice unul dintre ei, rezultă că aparatura acestei avangarde a apărării noastre antiseismice poate să ne spună cu precizie natura unui seism la câtva timp după ce acesta s-a produs. De pildă, ni se arată, aparatele gigantice şi, mă tem, antice, ale institutului, tot înregistrează zeci de replici ale cutremurului japonez. Har-Domnului, îşi justifică, azi, în sfârşit, existenţa şi finanţarea. Suntem deci în siguranţă pentru că, după cum ştiam, astfel de dezastre nu se pot produce la noi, unde cutremurul cel mai cumplit ar putea avea, se zice, cel mult 7.9 pe scara Richtger. Ne-am liniştit. N-are-a face că la un 5 mă tem că am avea deja clădiri şi poduri la pământ. Sau că nouăzeci la sută din populaţie ar proceda ca bucureştenii la cutremurul din 77: ar ieşi în casa scărilor aşteptând să vadă ce se petrece.

Azi de dimineaţă, continuă spectacolul incompetenţei: pe la 10, se anunţă cu pompă o „Explozie nucleară în Japonia”. Titlul urmează, logic, cele de ieri, când minţile odihnite ale ştiriştilor noştri au vorbit despre „Apocalipsă”. Şi, desigur, despre 2012. Cam atât înseamnă cultura ştiristului român: două referinţe cinematografice din care, de altfel, s-au şi prezentat cadre „grăitoare”. În fine, intră în conferinţă „live” autorităţile japoneze explicând ce e cu fumul de la centrala nucleară pe care românaşii o declaraseră deja explodată. Visând ciuperci atomice şi alte bazaconii văzute pe Discovery. Culmea, una dintre glorioasele noastre televiziuni de ştiri prinde momentul într-o convorbire în direct, via Internet, cu o româncă stabilită în Japonia (tot model CNN dar, asta e!). Pentru că autorităţile vorbesc, fireşte, în japoneză, ştiriştii noştri au o idee ghiduşă: o roagă pe biata interlocutoare să ne traducă ea ce se spune în conferinţa de presă. Rezultatul e, fireşte, pe măsură: femeia redă două idei aleatorii şi, până la urmă, le pierde şi pe acelea. Nu se-nţelege nimic.

Ce bine că nimeni nu mai merge la facultăţile de limbi străine, că majoritatea catedrelor de japoneză, chineză şi alte asemenea limbi exotice sunt în faliment la universităţile româneşti. La ce ne mai trebuie nouă limbi străine când şi-aşa le ştim pe toate iar din engleză ne ajută Google translate?

În fine. Între timp, dezastrul continuă. Din păcate, pe lângă tragedia şi pierderea de vieţi ale unui popor de o admirabilă şi impunătoare demnitate civică, în rândul căruia nu a existat nicio clipă de panică sau disperare, ci doar o incredibilă coeziune socială, se derulează, pe micile, foarte micile şi marginalele noastre ecrane de ştiri, tragedia morală şi intelectuală a poporului român. Incapacitatea noastră de a relata, măcar, nişte fapte, pe un ton decent şi echilibrat, de a fi civilizaţi şi oneşti, nu nevricoşi şi falşi în tot ceea ce spunem. Şi, mai grav, incompetenţa dezarmantă în a interpreta nişte date elementare, lipsa unui background de cultură elementară. Care se vede în cum sunt mânuite, în regie, nişte hărţi aproximative ale arhipelagului nipon. Sau în cum tremură vocile prezentatorilor noştri de ştiri când fac o afirmaţie legată de „tectonica plăcilor” neverificată pe wikipedia.

Desigur, apocalipsa visată de duduile ultrafardate din studiourile româneşti nu se petrece încă, iar explozia nucleară căşunată în minţile lor avide de senzaţiional e o simplă evacuare controlată de vapori. De la mii de kilometri distanţă, românaşii ştirişti sunt mai speriaţi decât japonezii cărora toate astea li se petrec, pe bune, în grădina din spate. Ne bântuie fricile noastre istorice: oare Japonia nu-i următorul Cernobâl? Frici pe care nici cel mai persuasiv om de ştiinţă nu ni le poate risipi, se pare. Prezentatoarele îi contrazic cu tupeu pe oamenii de ştiinţă, care explică diferenţa de context şi tehnologie, de abordare, dintre Cernobâl şi o centrală japoneză de ordinul SF-ului… „Şi totuşi, ce concentraţie trebuie să aibă Cesiul în atmosferă pentru a ajunge în România?” Jalnic, tragic, degradant. Dacă, Doamne-Fereşte, un pericol iminent, de orice natură, ar ameninţa într-adevăr România, iar jumătatea populaţiei care ar supravieţui fricii şi panicii generale  de pe stradă, s-ar uita la televizor, s-ar sinucide de îndată. Live, împreună cu toţi ştiriştii nostri improvizaţi, isterici, inconştienţi.

Dumitru-Mircea BUDA

APOCALIPSA ÎN DIRECT

Pentru cine nu s-a convins încă de amatorismul şi superficialitatea generalizată din televiziunile „de ştiri” româneşti, orice dezastru de pe mapamond, petrecut imprevizibil şi anunţat drept „breaking news” e o ocazie de a face oficiale toate aceste neajunsuri şi în special impostura şi lipsa de vocaţie a ultimului val de „oameni de televiziune” de la noi. De câte ori distanţa dintre informaţia relatată şi transmiterea, să nu mai zic de interpretarea, acesteia, în direct, scade dramatic, aşa cum se întâmplă, inevitabil, în asemenea cazuri, în studiourile româneşti de ştiri se instalează un fel de isterie panicată.

De pildă ieri dimineaţa, când veştile despre cutremurul din Japonia şi valurile uriaşe create de acesta ajung la Realitatea şi Antena3, reacţiile „ştiriştilor” sunt absolut comice, prin incompetenţa lor flagrantă. E limpede că prompter-ul nu le mai e de niciun folos iar evenimentele, preluate de pe CNN în imagini şi ştampilate cu titluri de-o şchioapă, cât mai dramatice cu putinţă, se cer comentate în direct, apelând aşadar la bruma de cultură generală şi, mai grav, la oareşce inteligenţă a discursului liber. Lucruri grele, de neconceput pentru un sistem media în care cititul mecanic de pe prompter, cu voce alarmată şi dicţie confuză, domină. În care talk-show-ul înseamnă voci şi gesturi excitate, tonalităţi de mahala şi întrebări cât mai agitat formulate cu putinţă din partea unor moderatori (moderatoare) ce se străduiesc să pară, mereu, tobă de informaţiile ce li se şoptesc în cască. Acum nu mai şopteşte nimeni, mai nimic, şi rezultatul se vede, inevitabil: bâlbâieli şi, mai ales, presupuneri de tot hazul. Un fel de „hai să ne dăm cu presupusul” în direct, împreună, cu toţii, se desfăşoară, timp de vreo două ceasuri, pe ecranele noastre de ştiri.

Pe măsură ce lucrurile se mai aşează şi la CNN, începem să ne dumirim despre ce se întâmplă, de fapt, în Japonia. Cifrele sunt repede copiate şi, după încă o oră, la Realitatea şi Antena3 se papagaliceşte cam tot ce anunţă CNN-ul. Desigur, obsedaţi de  senzaţional şi puerili în fobiile lor provenite din producţiile hollywoodiene văzute în Mall, ştiriştii noştri inflamează orice presupoziţie formulată de americani. Dispar, din enunţurile lor panicate, toate nuanţările. Un banal „Seems to” sau un „supposed” sunt pur şi simplu omise la traducere iar orice zvon devine, la noi, certitudine. Mai trec vreo câteva ore şi ies, de la naftalină, şi specialiştii. Indivizi cu nume grele în cercetarea internaţională, somităţi despre care, sunt sigur, tot vestul ştie din revistele ISI din domeniul fizicii pământului, începă să răspundă, care mai de care mai doct, întrebărilor tot mai „subtile” ale prezentatorilor de ştiri. Apar şi primele imagini de la institutul românesc de fizică a pământului, unde cercetători sexagenari  ne sunt arătaţi cum mânuiesc tastaturi preistorice în faţa monitoarelor pâlpâitoare cu tub catodic. Din ceea ce zice unul dintre ei, rezultă că aparatura acestei avangarde a apărării noastre antiseismice poate să ne spună cu precizie natura unui seism la câtva timp după ce acesta s-a produs. De pildă, ni se arată, aparatele gigantice şi, mă tem, antice, ale institutului, tot înregistrează zeci de replici ale cutremurului japonez. Har-Domnului, îşi justifică, azi, în sfârşit, existenţa şi finanţarea. Suntem deci în siguranţă pentru că, după cum ştiam, astfel de dezastre nu se pot produce la noi, unde cutremurul cel mai cumplit ar putea avea, se zice, cel mult 7.9 pe scara Richtger. Ne-am liniştit. N-are-a face că la un 5 mă tem că am avea deja clădiri şi poduri la pământ. Sau că nouăzeci la sută din populaţie ar proceda ca bucureştenii la cutremurul din 77: ar ieşi în casa scărilor aşteptând să vadă ce se petrece.

Azi de dimineaţă, continuă spectacolul incompetenţei: pe la 10, se anunţă cu pompă o „Explozie nucleară în Japonia”. Titlul urmează, logic, cele de ieri, când minţile odihnite ale ştiriştilor noştri au vorbit despre „Apocalipsă”. Şi, desigur, despre 2012. Cam atât înseamnă cultura ştiristului român: două referinţe cinematografice din care, de altfel, s-au şi prezentat cadre „grăitoare”. În fine, intră în conferinţă „live” autorităţile japoneze explicând ce e cu fumul de la centrala nucleară pe care românaşii o declaraseră deja explodată. Visând ciuperci atomice şi alte bazaconii văzute pe Discovery. Culmea, una dintre glorioasele noastre televiziuni de ştiri prinde momentul într-o convorbire în direct, via Internet, cu o româncă stabilită în Japonia (tot model CNN dar, asta e!). Pentru că autorităţile vorbesc, fireşte, în japoneză, ştiriştii noştri au o idee ghiduşă: o roagă pe biata interlocutoare să ne traducă ea ce se spune în conferinţa de presă. Rezultatul e, fireşte, pe măsură: femeia redă două idei aleatorii şi, până la urmă, le pierde şi pe acelea. Nu se-nţelege nimic.

Ce bine că nimeni nu mai merge la facultăţile de limbi străine, că majoritatea catedrelor de japoneză, chineză şi alte asemenea limbi exotice sunt în faliment la universităţile româneşti. La ce ne mai trebuie nouă limbi străine când şi-aşa le ştim pe toate iar din engleză ne ajută Google translate?

În fine. Între timp, dezastrul continuă. Din păcate, pe lângă tragedia şi pierderea de vieţi ale unui popor de o admirabilă şi impunătoare demnitate civică, în rândul căruia nu a existat nicio clipă de panică sau disperare, ci doar o incredibilă coeziune socială, se derulează, pe micile, foarte micile şi marginalele noastre ecrane de ştiri, tragedia morală şi intelectuală a poporului român. Incapacitatea noastră de a relata, măcar, nişte fapte, pe un ton decent şi echilibrat, de a fi civilizaţi şi oneşti, nu nevricoşi şi falşi în tot ceea ce spunem. Şi, mai grav, incompetenţa dezarmantă în a interpreta nişte date elementare, lipsa unui background de cultură elementară. Care se vede în cum sunt mânuite, în regie, nişte hărţi aproximative ale arhipelagului nipon. Sau în cum tremură vocile prezentatorilor noştri de ştiri când fac o afirmaţie legată de „tectonica plăcilor” neverificată pe wikipedia.

Desigur, apocalipsa visată de duduile ultrafardate din studiourile româneşti nu se petrece încă, iar explozia nucleară căşunată în minţile lor avide de senzaţiional e o simplă evacuare controlată de vapori. De la mii de kilometri distanţă, românaşii ştirişti sunt mai speriaţi decât japonezii cărora toate astea li se petrec, pe bune, în grădina din spate. Ne bântuie fricile noastre istorice: oare Japonia nu-i următorul Cernobâl? Frici pe care nici cel mai persuasiv om de ştiinţă nu ni le poate risipi, se pare. Prezentatoarele îi contrazic cu tupeu pe oamenii de ştiinţă, care explică diferenţa de context şi tehnologie, de abordare, dintre Cernobâl şi o centrală japoneză de ordinul SF-ului… „Şi totuşi, ce concentraţie trebuie să aibă Cesiul în atmosferă pentru a ajunge în România?” Jalnic, tragic, degradant. Dacă, Doamne-Fereşte, un pericol iminent, de orice natură, ar ameninţa într-adevăr România, iar jumătatea populaţiei care ar supravieţui fricii şi panicii generale  de pe stradă, s-ar uita la televizor, s-ar sinucide de îndată. Live, împreună cu toţi ştiriştii nostri improvizaţi, isterici, inconştienţi.

Dumitru-Mircea BUDA

Postat de pe data de 12 mart., 2011 in categoria Civism, Cultură, Opinii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 1,283 ori.

2 Raspunsuri pentru “APOCALIPSA ÎN DIRECT”

  1. Ma bucur nespus ca ai surprins atat de bine reactia anormala a stiristilor din Romania. Ieri la pranz televizorul era deschis pe un canal de stiri din Franta. Cu atata calm, echilibru, bun simt prezentau evenimentele din Japonia… nimeni nu striga, nimeni nu se agita, nu era nimic „dezastru”, „panica”, „nenorocire”, „apocalipsa”. Stateam cu sotul meu la masa si ne inchipuiam cum se prezinta in Romania… Exact asa cum ai scris si in acest articol!

  2. Mircea Badulescu spune:

    Este 13, duminica seara, si ascult disperat legatura artificiala dintre Japonia 2011 si Bucuresti 1977. Eu eram student la Bucuresti in martie 1977. Ascult pe altii cum imi povestesc ce a fost atunci… Dar daca bietii japonezi ar stii ce se vorbeste in Romania despre ei, si ar crede „informatiile”, probabil si-ar face seppuku !

Publica un raspuns