După ce le-a trecut, brusc, îngrijorarea pentru cetăţenii români care s-ar putea afla în pericol în ţinuturile japoneze lovite de catastrofă (de parcă am fi un stat căruia să-i pese cu adevărat de soarta cetăţenilor şi, în general, de parcă ne-ar interesa cu adevărat ce se petrece cu ceilalţi dintre noi în momente dificile) televiziunile noastre au comis, în cele din urmă, inevitabilul. Deşi supralicitata „explozie” nucleară de la Fukushima a provocat mai degrabă precauţie şi măsuri preventive în Japonia (lucruri se pare de neînţeles la noi), spectrul unui dezastru nuclear continuă să bântuie imaginaţia patologică a ştiriştilor români.
Patetice, moderatoarele Realităţii şi Antenelor nu prididesc să semene panica în rândul nefericiţilor telespectatori: cu cât „specialiştii” de mâna a doua aduşi în studio se străduiesc să le convingă că pericolele de emanaţie radioactivă în atmosferă sunt reduse, cu atât ele vorbesc despre „toxicitatea aburilor”. Unde CNN vorbeşte despre un nivel de 8 ori mai mare al radiaţiilor în zona centralei de la Fukushima, Realitatea titrează de îndată 20.
Mai mult, o paralelă previzibilă e deja trasată cu aceeaşi stângăcie preşcolară, între dezastrul nuclear de la Cernobîl, care, după Antene, s-ar fi produs în 1989 şi nu în 1986, şi cel (de altfel inexistent până în prezent) din Japonia. Pentru ca setul de clişee mioritice să fie complet, ni se vorbeşte şi despre (unica, din fericire) noastră centrală nucleară, de la Cernavodă, iar moderatoarelor noastre le tremură vocea pomenind despre şansele ca ceva în neregulă să se producă, vreodată, acolo.
Calitatea acestor discuţii ce stau sub semnul „aflării în treabă” tipic româneşti e girată chiar de autoritatea experţilor chemaţi să-şi dea cu părerea. Lecturile lor la zi şi informaţiile de ultimă oră pe care, fără îndoială, le posedă şi interpretează în eforturile lor zilnice de cercetare reies de îndată ce prind glas: un domn respectabil, dr. docent, începe brusc să confunde Cernobîlul cu Cernavodă şi să le compare, tehnologic, cu centrala din Fukushima. Cum discursul lui sacadat şi ilogic e dublat de imagini de arhivă (pe care, în sfârşit, ştiriştii noştri aprigi au izbutit să le scoată din arhive), prinde viaţă, pe ecranele încadrate de titlurile apocaliptice, oraşul revolut Cernobîl, cu blocurile lui de ani 70 comunişti, cu autobuze şi trolee, cu o populaţie forfotitoare grăbită spre uzine, asupra cărora tronează o lumină gălbuie, ştergând contururile unei lumi dispărute şi stârnind nostalgii.
Reactorul fatal al Cernobîlului, apoi, filmat în alb-negru şi imaginea morţii generalizate din jurul centralei, sunt prezentate insistent. Ca şi datele, în morţi şi iradiaţi, despre care nu mai poţi avea nicio certitudine că ar fi reale, după erorile pe care aceeaşi televiziune le comite constant. O asemenea poftă obsesivă pentru dezastru, pentru vecinătatea morţii, nu mi-a fost dat să văd pe niciun canal de ştiri din străinătate, şi am urmărit perspectivele asupra dezatrului nipon pe destule dintre ele.
Nimic despre tragedia poporului japonez, despre suferinţă, despre dimensiunea umană, sufletească, a tragediei. Niciun gând de susţinere a rudelor victimelor, nimic despre un minim efort de empatie. Numai spectrul horror al apocalipsei care, în estul nostru românesc, fascinează şi creează preocupare. Dă de lucru imaginaţiei plictisite, rutinate. Suntem, se pare, aceia care ne dovedim a fi în faţa unui dezastru. Reacţiile noastre ne caracterizează mai profund şi mai dureros, moral, decât credem.
Cernobîl, Fukushima, Cernavodă
După ce le-a trecut, brusc, îngrijorarea pentru cetăţenii români care s-ar putea afla în pericol în ţinuturile japoneze lovite de catastrofă (de parcă am fi un stat căruia să-i pese cu adevărat de soarta cetăţenilor şi, în general, de parcă ne-ar interesa cu adevărat ce se petrece cu ceilalţi dintre noi în momente dificile) televiziunile noastre au comis, în cele din urmă, inevitabilul. Deşi supralicitata „explozie” nucleară de la Fukushima a provocat mai degrabă precauţie şi măsuri preventive în Japonia (lucruri se pare de neînţeles la noi), spectrul unui dezastru nuclear continuă să bântuie imaginaţia patologică a ştiriştilor români.
Patetice, moderatoarele Realităţii şi Antenelor nu prididesc să semene panica în rândul nefericiţilor telespectatori: cu cât „specialiştii” de mâna a doua aduşi în studio se străduiesc să le convingă că pericolele de emanaţie radioactivă în atmosferă sunt reduse, cu atât ele vorbesc despre „toxicitatea aburilor”. Unde CNN vorbeşte despre un nivel de 8 ori mai mare al radiaţiilor în zona centralei de la Fukushima, Realitatea titrează de îndată 20.
Mai mult, o paralelă previzibilă e deja trasată cu aceeaşi stângăcie preşcolară, între dezastrul nuclear de la Cernobîl, care, după Antene, s-ar fi produs în 1989 şi nu în 1986, şi cel (de altfel inexistent până în prezent) din Japonia. Pentru ca setul de clişee mioritice să fie complet, ni se vorbeşte şi despre (unica, din fericire) noastră centrală nucleară, de la Cernavodă, iar moderatoarelor noastre le tremură vocea pomenind despre şansele ca ceva în neregulă să se producă, vreodată, acolo.
Calitatea acestor discuţii ce stau sub semnul „aflării în treabă” tipic româneşti e girată chiar de autoritatea experţilor chemaţi să-şi dea cu părerea. Lecturile lor la zi şi informaţiile de ultimă oră pe care, fără îndoială, le posedă şi interpretează în eforturile lor zilnice de cercetare reies de îndată ce prind glas: un domn respectabil, dr. docent, începe brusc să confunde Cernobîlul cu Cernavodă şi să le compare, tehnologic, cu centrala din Fukushima. Cum discursul lui sacadat şi ilogic e dublat de imagini de arhivă (pe care, în sfârşit, ştiriştii noştri aprigi au izbutit să le scoată din arhive), prinde viaţă, pe ecranele încadrate de titlurile apocaliptice, oraşul revolut Cernobîl, cu blocurile lui de ani 70 comunişti, cu autobuze şi trolee, cu o populaţie forfotitoare grăbită spre uzine, asupra cărora tronează o lumină gălbuie, ştergând contururile unei lumi dispărute şi stârnind nostalgii.
Reactorul fatal al Cernobîlului, apoi, filmat în alb-negru şi imaginea morţii generalizate din jurul centralei, sunt prezentate insistent. Ca şi datele, în morţi şi iradiaţi, despre care nu mai poţi avea nicio certitudine că ar fi reale, după erorile pe care aceeaşi televiziune le comite constant. O asemenea poftă obsesivă pentru dezastru, pentru vecinătatea morţii, nu mi-a fost dat să văd pe niciun canal de ştiri din străinătate, şi am urmărit perspectivele asupra dezatrului nipon pe destule dintre ele.
Nimic despre tragedia poporului japonez, despre suferinţă, despre dimensiunea umană, sufletească, a tragediei. Niciun gând de susţinere a rudelor victimelor, nimic despre un minim efort de empatie. Numai spectrul horror al apocalipsei care, în estul nostru românesc, fascinează şi creează preocupare. Dă de lucru imaginaţiei plictisite, rutinate. Suntem, se pare, aceia care ne dovedim a fi în faţa unui dezastru. Reacţiile noastre ne caracterizează mai profund şi mai dureros, moral, decât credem.
