Una din marile carenţe ale legislaţiei româneşti priveşte Internetul. Există doar norme şi proceduri parţiale, absolut insuficiente pentru a gestiona multitudinea de fraude posibile în mediul virtual, dar nu există politici clare, după cum nu există un istoric de măsuri, un palmares de victorii ale justiţiei faţă cu infracţionalitatea online. În România, continuă să funcţioneze încă mitul hacker-ului genial (căruia nu-i lipseşte o anume doză de mândrie naţională, din vremea când ai noştri deveniseră una din spaimele piratereşti ale Estului informatic), pe care poliţia, chiar şi când îl prinde, îl tratează cu condescendenţă iar presa chiar cu admiraţie. În general, eforturile de a controla infracţionalitatea online s-au concentrat, cum era de aşteptat, spre pirateria software, acolo unde marile corporaţii (Microsoft, mai ales) pierdeau sume imense, în anii 90, din pricina proliferării sistemelor de operare şi a suitelor software piratate. Ceva mai vag, s-au luat măsuri şi împotriva traficului cu filme şi muzică-pirat, dar site-urile „de profil” continuă nestingherite să funcţioneze, vizitate zilnic de sute de mii de împătimiţi de download.
Sunt câteva subterfugii elementare prin care site-urile în sine se pun la adăpost de o justiţie informatică precară, pe care nimeni nu are, de fapt, niciun interes să o înăsprească: ba conţinutul oferit cade în răspunderea uploader-ului, ba site-ul conţine de fapt numai link-uri, nu şi materialele propriu-zise (mai ales în cazul tracker-elor de torrente). Nu mai contează că, de fapt, în calitatea lui de motor de căutare de material pirat, site-ul cu pricina e un campion al ilegalităţii: legea n-are temei să-l închidă sau, pur şi simplu, îl ignoră.
Ce să mai aşteptăm atunci de la site-urile unde materialele, la fel de ilicite, nu constituie pierderi pentru companii de discuri ori filme, nici pentru corporaţii care mai de care mai puternice? De vreo câţiva ani încoace, a devenit aproape imposibil, de pe un computer din România, să găseşti o informaţie decentă, credibilă şi de calitate, pe internet, despre oricare clasic al literaturii române. O asemenea tentativă e condamnată unor lungi expediţii printre „tomberoanele” virtuale ale site-urilor de „referate” online, unde se face trafic cu texte pretins „şcolare”, în fapt materiale absolut scandaloase prin rudimentaritatea limbajului şi banalitatea informaţiei, să nu mai zic de nivelul aproape preşcolar al analizelor. „E-referate”, „Preferatele.com”, „Autorii.net” şi alte astfel de bazaconii de „directoare” de texte, care n-au nicio problemă în a-şi calchia şi compila reciproc materialele, au împânzit sfera online-ului românesc, expresii ale autosuficienţei în dezinformare şi ignoranţă a unui public român cantonat într-un consumism dement, pentru care „informarea” sau „studiul” au devenit echivalente furtului intelectual. Nu doar literatura, ci şi geografia, istoria, filosofia, limbile străine, toate domeniile ce se regăsesc în curricula de discipline şcolare ale momentului, suferă din pricina acestei avalanşe de materiale „prefabricate”, pe care întregul sistem de învăţământ din România le îngurgitează sistematic în fiecare zi.
Unele din aceste site-uri de două parale au un număr record de vizitatori şi, implicit, vând publicitate pe bani grei. Ratele de download ale unor texte absolut stupide în conţinut, multe din ele colaje lipsite de orice logică între texte reproduse în alte zeci de locaţii, sunt ameţitoare. Partea bună e că „analizele” şi „eseurile” de acest gen, probabil, nici nu se citesc. Nici de către downloaderi – adolescenţii leneşi care preferă patru ore pe zi de youtube şi 10 minute de downloadat şi printat „referate” – şi nici de către impostorii de profesori care pretind a „corecta” saci de asemenea maculatură şi, în plus, mai pun şi note pe aceasta. Partea strigătoare la cer e că întregul sistem se complace în tolerarea acestui tip de fraudă intelectuală. Într-atât încât conceptul de originalitate a ajuns să pară vetust şi e tot mai de neînţeles pentru ultimele generaţii de absolvenţi de liceu. Oricine încearcă să introducă noţiuni de documentare, elaborarea unei bibliografii etc. într-un oră de curs se va trezi în faţa unui public de elevi sau studenţi absolut dezarmat, părând că asistă la un spectacol de teatru absurd: cum să convingi nişte tineri care timp de 12 ani au utilizat materiale copiate de pe Internet drept monedă de schimb contra notelor, încurajaţi chiar de către proprii lor profesori (din care majoritatea procedează identic) că au ratat, de fapt, fondul autentic al cercetării şi documentării în orice domeniu? Că le lipsesc lecturile fundamentale? Că există o carte numită „Ion” de Liviu Rebreanu scrisă chiar de Liviu Rebreanu şi că ea poate fi citită cu proprii ochi, nu doar prin „medierea” tembelă a unor plagiatori inconştienţi ce publică, în no men land-ul online-ului românesc, „rezumate” şi „referate” jalnice pe care elevii le consumă ca pe nişte droguri?
Cum există, în fond, un set limitate de paragrafe înţesate cu clişee absolut jenante, din care aceste „compuneri” degradante sunt alcătuite, e de mirare că, încă, la vreun deceniu de când practica aceasta a falsului intelectual ne parazitează educaţia, nimeni nu reacţionează public. Zeci de reforme ale învăţământului românesc, visate obsesiv de fiecare ministru în funcţie, dorite a fi următoarea Reformă Spiru Haret, n-au făcut decât să răstoarne, de la an la an, reperele şi-aşa precare după care se lucra. Mai ştie cineva cum şi din ce se dădea admitere la liceu în vremea unui anumit ministru? Care era procedura de admitere la facultate? Din câte materii se dădea în urmă cu 10 ani BAC-ul? E incredibil cum cel mai reformat sistem de educaţie naţională din Europa ultimilor douăzeci de ani, cel puţin, în care s-au operat tot soiul de „revoluţii” conceptuale din domeniul pedagogic, s-au modernizat programele şcolare, s-a mizat de „creativitate” şi „competenţe”, continuă, în 2011, să tolereze plagiatul şi impostura.
Nu poate, Ministerul Educaţiei, iniţia o lege prin care să devină ilegale upload-ul şi download-ul de texte de acest gen pe Internet? Majoritatea nu au o bibliografie, nu indică referinţe de niciun fel. Reproduc pur şi simplu, mimetic, fraze din vechile „cărţi de comentarii” sau din manuale, în cel mai bun caz, pentru literatură, din două-trei nume consacrate ale criticii literare. Argumente ale ilegalităţii s-ar putea fără îndoială găsi. Ca şi ale imoralităţii. Prejudiciul intelectual pe care îl produc societăţii româneşti e imens, imposibil de cuantificat. E, oarecum, un proces accelerat de analfabetizare în toate domeniile, pe care legea îl tolerează. Problema majoră e lipsa totală de reacţie a societăţii civile, inexistenţa unui curent de opinie contrar. De la părinţii care îşi lasă copiii-elevi ore întregi în faţa computerului, satisfăcuţi că aceştia „învaţă” şi nu-şi pun întrebări cu privire la paginile, îmi închipui, numeroase, pe care aceştia le printează semestrial şi le duc la şcoală, şi până la membrii comisiilor senatoriale unde asemenea lucruri se tranşează în baza unor „modele” europene prin acelaşi procedeu al „colportajului”, preferăm confortul unei mediocrităţi alarmante. Care va degenera, peste puţin timp, într-o criză a competenţei în întreaga noastră societate.
Dumitru-Mircea BUDA
COPY-PASTE
Una din marile carenţe ale legislaţiei româneşti priveşte Internetul. Există doar norme şi proceduri parţiale, absolut insuficiente pentru a gestiona multitudinea de fraude posibile în mediul virtual, dar nu există politici clare, după cum nu există un istoric de măsuri, un palmares de victorii ale justiţiei faţă cu infracţionalitatea online. În România, continuă să funcţioneze încă mitul hacker-ului genial (căruia nu-i lipseşte o anume doză de mândrie naţională, din vremea când ai noştri deveniseră una din spaimele piratereşti ale Estului informatic), pe care poliţia, chiar şi când îl prinde, îl tratează cu condescendenţă iar presa chiar cu admiraţie. În general, eforturile de a controla infracţionalitatea online s-au concentrat, cum era de aşteptat, spre pirateria software, acolo unde marile corporaţii (Microsoft, mai ales) pierdeau sume imense, în anii 90, din pricina proliferării sistemelor de operare şi a suitelor software piratate. Ceva mai vag, s-au luat măsuri şi împotriva traficului cu filme şi muzică-pirat, dar site-urile „de profil” continuă nestingherite să funcţioneze, vizitate zilnic de sute de mii de împătimiţi de download.
Sunt câteva subterfugii elementare prin care site-urile în sine se pun la adăpost de o justiţie informatică precară, pe care nimeni nu are, de fapt, niciun interes să o înăsprească: ba conţinutul oferit cade în răspunderea uploader-ului, ba site-ul conţine de fapt numai link-uri, nu şi materialele propriu-zise (mai ales în cazul tracker-elor de torrente). Nu mai contează că, de fapt, în calitatea lui de motor de căutare de material pirat, site-ul cu pricina e un campion al ilegalităţii: legea n-are temei să-l închidă sau, pur şi simplu, îl ignoră.
Ce să mai aşteptăm atunci de la site-urile unde materialele, la fel de ilicite, nu constituie pierderi pentru companii de discuri ori filme, nici pentru corporaţii care mai de care mai puternice? De vreo câţiva ani încoace, a devenit aproape imposibil, de pe un computer din România, să găseşti o informaţie decentă, credibilă şi de calitate, pe internet, despre oricare clasic al literaturii române. O asemenea tentativă e condamnată unor lungi expediţii printre „tomberoanele” virtuale ale site-urilor de „referate” online, unde se face trafic cu texte pretins „şcolare”, în fapt materiale absolut scandaloase prin rudimentaritatea limbajului şi banalitatea informaţiei, să nu mai zic de nivelul aproape preşcolar al analizelor. „E-referate”, „Preferatele.com”, „Autorii.net” şi alte astfel de bazaconii de „directoare” de texte, care n-au nicio problemă în a-şi calchia şi compila reciproc materialele, au împânzit sfera online-ului românesc, expresii ale autosuficienţei în dezinformare şi ignoranţă a unui public român cantonat într-un consumism dement, pentru care „informarea” sau „studiul” au devenit echivalente furtului intelectual. Nu doar literatura, ci şi geografia, istoria, filosofia, limbile străine, toate domeniile ce se regăsesc în curricula de discipline şcolare ale momentului, suferă din pricina acestei avalanşe de materiale „prefabricate”, pe care întregul sistem de învăţământ din România le îngurgitează sistematic în fiecare zi.
Unele din aceste site-uri de două parale au un număr record de vizitatori şi, implicit, vând publicitate pe bani grei. Ratele de download ale unor texte absolut stupide în conţinut, multe din ele colaje lipsite de orice logică între texte reproduse în alte zeci de locaţii, sunt ameţitoare. Partea bună e că „analizele” şi „eseurile” de acest gen, probabil, nici nu se citesc. Nici de către downloaderi – adolescenţii leneşi care preferă patru ore pe zi de youtube şi 10 minute de downloadat şi printat „referate” – şi nici de către impostorii de profesori care pretind a „corecta” saci de asemenea maculatură şi, în plus, mai pun şi note pe aceasta. Partea strigătoare la cer e că întregul sistem se complace în tolerarea acestui tip de fraudă intelectuală. Într-atât încât conceptul de originalitate a ajuns să pară vetust şi e tot mai de neînţeles pentru ultimele generaţii de absolvenţi de liceu. Oricine încearcă să introducă noţiuni de documentare, elaborarea unei bibliografii etc. într-un oră de curs se va trezi în faţa unui public de elevi sau studenţi absolut dezarmat, părând că asistă la un spectacol de teatru absurd: cum să convingi nişte tineri care timp de 12 ani au utilizat materiale copiate de pe Internet drept monedă de schimb contra notelor, încurajaţi chiar de către proprii lor profesori (din care majoritatea procedează identic) că au ratat, de fapt, fondul autentic al cercetării şi documentării în orice domeniu? Că le lipsesc lecturile fundamentale? Că există o carte numită „Ion” de Liviu Rebreanu scrisă chiar de Liviu Rebreanu şi că ea poate fi citită cu proprii ochi, nu doar prin „medierea” tembelă a unor plagiatori inconştienţi ce publică, în no men land-ul online-ului românesc, „rezumate” şi „referate” jalnice pe care elevii le consumă ca pe nişte droguri?
Cum există, în fond, un set limitate de paragrafe înţesate cu clişee absolut jenante, din care aceste „compuneri” degradante sunt alcătuite, e de mirare că, încă, la vreun deceniu de când practica aceasta a falsului intelectual ne parazitează educaţia, nimeni nu reacţionează public. Zeci de reforme ale învăţământului românesc, visate obsesiv de fiecare ministru în funcţie, dorite a fi următoarea Reformă Spiru Haret, n-au făcut decât să răstoarne, de la an la an, reperele şi-aşa precare după care se lucra. Mai ştie cineva cum şi din ce se dădea admitere la liceu în vremea unui anumit ministru? Care era procedura de admitere la facultate? Din câte materii se dădea în urmă cu 10 ani BAC-ul? E incredibil cum cel mai reformat sistem de educaţie naţională din Europa ultimilor douăzeci de ani, cel puţin, în care s-au operat tot soiul de „revoluţii” conceptuale din domeniul pedagogic, s-au modernizat programele şcolare, s-a mizat de „creativitate” şi „competenţe”, continuă, în 2011, să tolereze plagiatul şi impostura.
Nu poate, Ministerul Educaţiei, iniţia o lege prin care să devină ilegale upload-ul şi download-ul de texte de acest gen pe Internet? Majoritatea nu au o bibliografie, nu indică referinţe de niciun fel. Reproduc pur şi simplu, mimetic, fraze din vechile „cărţi de comentarii” sau din manuale, în cel mai bun caz, pentru literatură, din două-trei nume consacrate ale criticii literare. Argumente ale ilegalităţii s-ar putea fără îndoială găsi. Ca şi ale imoralităţii. Prejudiciul intelectual pe care îl produc societăţii româneşti e imens, imposibil de cuantificat. E, oarecum, un proces accelerat de analfabetizare în toate domeniile, pe care legea îl tolerează. Problema majoră e lipsa totală de reacţie a societăţii civile, inexistenţa unui curent de opinie contrar. De la părinţii care îşi lasă copiii-elevi ore întregi în faţa computerului, satisfăcuţi că aceştia „învaţă” şi nu-şi pun întrebări cu privire la paginile, îmi închipui, numeroase, pe care aceştia le printează semestrial şi le duc la şcoală, şi până la membrii comisiilor senatoriale unde asemenea lucruri se tranşează în baza unor „modele” europene prin acelaşi procedeu al „colportajului”, preferăm confortul unei mediocrităţi alarmante. Care va degenera, peste puţin timp, într-o criză a competenţei în întreaga noastră societate.
Dumitru-Mircea BUDA
Din păcate acest lucru se întâmplă și în liceele mai „renumite”, C.N. Unirea, cu diferența că acolo nu au fost acceptate referatele printare. Eu cred că și profesorii au vina lor, dacă ar citi un pic din aceste referate, și elevii care au dat „copy-paste” nu ar primi notă sau ar primi un 4, sunt sigur că lucrurile s-ar schimba.
p.s. m-am referit la literatură.
Cu ceva vreme in urma, fiica mea cea „mica” dadea admitere la ASE. Nota finala de admitere, era compusa din 70% test, 20% media celor 4 ani de liceu, si 10% nota de la BAC. Dupa ce a reusit (intre timp a absolvit), am trecut peste sute de note de intrare, vazand ca era infime exceptiile: cei care au avut constant note bune timp de 4 ani, au avut si la BAC, si au intrat fluierand la facultate. Mi s-a parut mult mai corect, ca o absolventa de Papiu, cu o medie de 8 si ceva in liceu sa stie mult mai mult, decat 10-le de la Ciorogarla, iar trierea sa fie o proba reala, nu concursul de dosare. Cu atat mai mult, cu cat nu spune nimeni, ca teoretic, pregatim tineri pentru o piata competitionala, nu pentru una cu pile. Sau mai stii ?