Constat, cu oareşce satisfacţie, că, strecurată printre titlurile pompoase legate de nimicirea metodică a corupţiei din România, ştirea că Poliţia începe, pe bune, să urmărească hoţii de tot soiul şi să-i şi împuşte n-a mai creat dezbateri aprinse ca-n anii trecuţi privind legitimitatea uzului de armă de către ofiţerii implicaţi în astfel de evenimente. Sincer, decât campaniile de presă în care mi se arată cu retorism că DNA ia pe sus tot soiul de nume presupus „grele” din vămi, ANAF ş.a., cazuri despre care aud două-trei zile dar nimeni nu mai spune nimic ulterior despre eliberările dubaşe sau achitările şmechereşti urmate de uitare ale aceloraşi „somităţi” corupte, prefer oricând o ştire simplă şi clară. Gen: în comuna X, echipajul de poliţie aflat în patrulă a suprins 2 hoţi în timpul spargerii, i-a urmărit şi, pentru că au rezistat reţinerii, i-a împuşcat. Mai ales partea a doua a unei asemenea ştiri îmi dă speranţe: în primul rând speranţa că în ţara asta mai poate exista frică de lege, că legea mai are încă puterea să se impună. Furi, spargi, şantajezi, ameninţi, dai în cap, violezi, ei bine atunci trebuie să ştii că s-ar putea, totuşi, să dai nas în nas cu cineva care să te aducă în faţa legii. Viu sau mort.

                Pe slăbirea constantă a autorităţii şi legitimităţii organelor de ordine s-a clădit, în ultimii douăzeci de ani, decăderea morală a ţării noastre. Mai mult decât pe orice altceva. Nu cred că suntem un popor predispus la înşelătorie, şantaj, corupţie, furt, şpagă, viol, crimă. Nu mai mult decât alte popoare. Dar cred că celebritatea unor rateuri ale justiţiei, bâlbâielile poliţiei, posibilitatea clară de a scăpa cu pedepse minime şi, chiar, de a riposta, deşi pe nedrept, împotriva acuzaţiilor fondate, în instanţă, au contribuit la sporirea criminalităţii. Pe raţionamentul: toţi fură, se poate, dacă eşti prins oricum nu păţeşti mare lucru, aşadar… acţiune!

                Sunt pline forumurile de „sfaturi” bine-voitoare despre cum să „te scoţi” din situaţii în care e evident că eşti vinovat. Tone de postări îţi explică, pas cu pas, cum să conteşti un proces-verbal care te acuză de o greşeală în trafic, cum să citezi în instanţă agentul de poliţie, cum să porţi procesul timp îndelungat, ce minciuni credibile să invoci. Unii fac o carieră din a căuta breşele din lege şi eventualele scăpări din documente, numai pentru a fi ei „achitaţi”. Vina morală nu mai există: se uită că, în cele mai multe cazuri, „eroul” poveştii, „năpăstuit” de poliţiştii „nedrepţi” era, de fapt, exact vinovat de faptă. Importantă e, tipic pentru noi, „şmecheria” de a scăpa nepedepsit.

                Nu vreau să mă gândesc ce trebuie să se petreacă în conştiinţa unui poliţist care ia o decizie privind un simplu contravenient sau un infractor. Dar sunt sigur că nu e uşor să scrii un proces-verbal sau să apeşi pe trăgaci ştiind că te-ai putea trezi cu zeci de înfăţişări în instanţă sau că ai putea fi chiar scos vinovat deşi ai acţionat în legitimitate. Nici nu fac aici apologia dreptăţii absolute a poliţiei. Sunt cazuri de abuz, da, de corupţie, şi-n rândurile lor. Dar asta şi pentru că autoritatea legii, pe care ei o reprezintă, a fost subminată constant de „aranjamentele” ce puteau fi, întotdeauna, făcute pentru a scăpa de către cei vinovaţi.

                Suntem, în fond, o ţară în care se vând cu nemiluita detectoare radar şi, mai nou, staţii radio, pentru că şoferii preferă să arunce banii pe asemenea „tehnologii” esenţialmente dedicate „furtului” decât să respecte legea care impune pe un drum o limită de viteză. Când am ieşit cu maşina în Occident, nu mă puteam nicicum obişnui să merg într-o coloană ce ţinea constant 50 în localităţi şi 90 în afară. Să nu am mereu pe cineva în bara din spate, dându-mi flashuri, depăşindu-mă la „aspiraţie” ca în Formula 1. La fel, nu puteam concepe cum de banalii trecători de pe stradă, pe care-i acostam să întreb una-alta, nu mă priveau cu suspiciune şi chiar răspundeau detaliat, nu expeditiv şi ironic.

                Toate „fricile” şi „ruşinile” noastre sociale care menţineau baremi o oarecare decenţă s-au dus pe apa Sâmbetei după 90, şi din lipsa lor pleacă toate necazurile. Măcar una din ele începe să dea semne că îşi recapătă puterile. Frica de poliţie şi, să sperăm, friga de Lege. Să dea Domnul să ţină şi să nu fie o simplă iluzie!

FRICA DE LEGE

                 Constat, cu oareşce satisfacţie, că, strecurată printre titlurile pompoase legate de nimicirea metodică a corupţiei din România, ştirea că Poliţia începe, pe bune, să urmărească hoţii de tot soiul şi să-i şi împuşte n-a mai creat dezbateri aprinse ca-n anii trecuţi privind legitimitatea uzului de armă de către ofiţerii implicaţi în astfel de evenimente. Sincer, decât campaniile de presă în care mi se arată cu retorism că DNA ia pe sus tot soiul de nume presupus „grele” din vămi, ANAF ş.a., cazuri despre care aud două-trei zile dar nimeni nu mai spune nimic ulterior despre eliberările dubaşe sau achitările şmechereşti urmate de uitare ale aceloraşi „somităţi” corupte, prefer oricând o ştire simplă şi clară. Gen: în comuna X, echipajul de poliţie aflat în patrulă a suprins 2 hoţi în timpul spargerii, i-a urmărit şi, pentru că au rezistat reţinerii, i-a împuşcat. Mai ales partea a doua a unei asemenea ştiri îmi dă speranţe: în primul rând speranţa că în ţara asta mai poate exista frică de lege, că legea mai are încă puterea să se impună. Furi, spargi, şantajezi, ameninţi, dai în cap, violezi, ei bine atunci trebuie să ştii că s-ar putea, totuşi, să dai nas în nas cu cineva care să te aducă în faţa legii. Viu sau mort.

                Pe slăbirea constantă a autorităţii şi legitimităţii organelor de ordine s-a clădit, în ultimii douăzeci de ani, decăderea morală a ţării noastre. Mai mult decât pe orice altceva. Nu cred că suntem un popor predispus la înşelătorie, şantaj, corupţie, furt, şpagă, viol, crimă. Nu mai mult decât alte popoare. Dar cred că celebritatea unor rateuri ale justiţiei, bâlbâielile poliţiei, posibilitatea clară de a scăpa cu pedepse minime şi, chiar, de a riposta, deşi pe nedrept, împotriva acuzaţiilor fondate, în instanţă, au contribuit la sporirea criminalităţii. Pe raţionamentul: toţi fură, se poate, dacă eşti prins oricum nu păţeşti mare lucru, aşadar… acţiune!

                Sunt pline forumurile de „sfaturi” bine-voitoare despre cum să „te scoţi” din situaţii în care e evident că eşti vinovat. Tone de postări îţi explică, pas cu pas, cum să conteşti un proces-verbal care te acuză de o greşeală în trafic, cum să citezi în instanţă agentul de poliţie, cum să porţi procesul timp îndelungat, ce minciuni credibile să invoci. Unii fac o carieră din a căuta breşele din lege şi eventualele scăpări din documente, numai pentru a fi ei „achitaţi”. Vina morală nu mai există: se uită că, în cele mai multe cazuri, „eroul” poveştii, „năpăstuit” de poliţiştii „nedrepţi” era, de fapt, exact vinovat de faptă. Importantă e, tipic pentru noi, „şmecheria” de a scăpa nepedepsit.

                Nu vreau să mă gândesc ce trebuie să se petreacă în conştiinţa unui poliţist care ia o decizie privind un simplu contravenient sau un infractor. Dar sunt sigur că nu e uşor să scrii un proces-verbal sau să apeşi pe trăgaci ştiind că te-ai putea trezi cu zeci de înfăţişări în instanţă sau că ai putea fi chiar scos vinovat deşi ai acţionat în legitimitate. Nici nu fac aici apologia dreptăţii absolute a poliţiei. Sunt cazuri de abuz, da, de corupţie, şi-n rândurile lor. Dar asta şi pentru că autoritatea legii, pe care ei o reprezintă, a fost subminată constant de „aranjamentele” ce puteau fi, întotdeauna, făcute pentru a scăpa de către cei vinovaţi.

                Suntem, în fond, o ţară în care se vând cu nemiluita detectoare radar şi, mai nou, staţii radio, pentru că şoferii preferă să arunce banii pe asemenea „tehnologii” esenţialmente dedicate „furtului” decât să respecte legea care impune pe un drum o limită de viteză. Când am ieşit cu maşina în Occident, nu mă puteam nicicum obişnui să merg într-o coloană ce ţinea constant 50 în localităţi şi 90 în afară. Să nu am mereu pe cineva în bara din spate, dându-mi flashuri, depăşindu-mă la „aspiraţie” ca în Formula 1. La fel, nu puteam concepe cum de banalii trecători de pe stradă, pe care-i acostam să întreb una-alta, nu mă priveau cu suspiciune şi chiar răspundeau detaliat, nu expeditiv şi ironic.

                Toate „fricile” şi „ruşinile” noastre sociale care menţineau baremi o oarecare decenţă s-au dus pe apa Sâmbetei după 90, şi din lipsa lor pleacă toate necazurile. Măcar una din ele începe să dea semne că îşi recapătă puterile. Frica de poliţie şi, să sperăm, friga de Lege. Să dea Domnul să ţină şi să nu fie o simplă iluzie!

Postat de pe data de 4 mart., 2011 in categoria Civism. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 1,386 ori.

Publica un raspuns