La noi se râde. Oamenii pare-se că-s mai joviali, mai plini de viață. Oricum, râd. Și când trebuie și când nu trebuie. De pildă, la Zorba grecul s-a râs într-o veselie. Și pe alocuri chiar numai veselie nu era. Se râde și la ei, dar parcă cel mai adesea atunci când e de râs. Dacă împricinatul cosmonaut tocmai suferea, iar colegul lui încerca să-l consoleze spunând un text ghiduș, lumea nu prea râdea. Înțelegea că nu aceea e ideea, că nu trebuie să ia gluma chiar la prima mână. Sau dacă vedeau niște sâni goi nu se hlizeau ca niște fete mari.

Cipsurile. Ah, ce drăguță e treaba cu cipsurile. La noi la Național se vând în hol cipsuri. Ca să fii sigur tu ca instituție că ciobanul ajuns la teatru va avea și instrumentul cu care să enerveze restul publicului în momentul spectacolului. După expozițiile cu vânzare de chiloți, ideea amenajării unui butic în care se vând cipsuri înainte de spectacol e cea mai strălucită idee.

Biletele. La noi sunt prețuri întregi sau cu reducere și atât. Indiferent că stai în rândul unu, șapte sau în fundul sălii. Nu contează, biletul are același preț. La ei e puțin altfel, fiind vreo 3-4 categorii de prețuri în funcție de locul ales în sală. Așa că dacă vrei să se uite lumea cu jind la tine afundat într-un scaun din lojă, atunci scoți bănuțul.

Atitudinea. La noi există o categorie aparte de domni și doamne, care merg la teatru ca să-i vadă lumea că s-au dus la teatru. Capul sus, pieptul bine scos în afară, privirea aruncată cu superioritate, indiferență și început de dezgust. Într-atât încât am văzut un respectabil ins din societate traversând sala în căutarea locului înscris pe bilet, nu oricum, ci suindu-se pe scenă. Sunt și la ei ifose metropolitane, dar parcă-s ceva mai molcome. Parcă se simt mai ridicoli cu fața de „uite prostime, mă duc la teatru!”, pentru simplul fapt că acolo nu e mare scofală să mergi la teatru. Ba chiar, dacă nu te pricepi prea bine, șezi în băncuța ta, să nu te faci de minune cu aprecierile față de un subiect sau altul.

Și de fapt, lucrurile în privința publicului nici măcar nu diferă atât de tare. Diferă doar calitatea prestației de pe scenă. Pentru că de fapt de acolo pleacă. Îmi atrăgea atenția un prieten aseară că mai acum 10-15 ani sălile de spectacol erau pline și aici, iar publicul n-a murit și nici nu s-a mutat din oraș în număr atât de însemnat. Dar, înșelat o dată, de două, cinci, zeci și sute de ori, nu prea mai are de ce reveni. Urmările sunt două: 1. sunt tot mai puțini cei care chiar apreciază destul de corect la ce vin și 2. între ei și-au făcut loc cei cu pieptul în față și privirea superioară. Cei care îți vor spune c-au văzut cel mai recent spectacol de la Național, Zorba grecul, o comedie de toată fumusețea.

Publicul lor vs. publicul nostru

La noi se râde. Oamenii pare-se că-s mai joviali, mai plini de viață. Oricum, râd. Și când trebuie și când nu trebuie. De pildă, la Zorba grecul s-a râs într-o veselie. Și pe alocuri chiar numai veselie nu era. Se râde și la ei, dar parcă cel mai adesea atunci când e de râs. Dacă împricinatul cosmonaut tocmai suferea, iar colegul lui încerca să-l consoleze spunând un text ghiduș, lumea nu prea râdea. Înțelegea că nu aceea e ideea, că nu trebuie să ia gluma chiar la prima mână. Sau dacă vedeau niște sâni goi nu se hlizeau ca niște fete mari.

Cipsurile. Ah, ce drăguță e treaba cu cipsurile. La noi la Național se vând în hol cipsuri. Ca să fii sigur tu ca instituție că ciobanul ajuns la teatru va avea și instrumentul cu care să enerveze restul publicului în momentul spectacolului. După expozițiile cu vânzare de chiloți, ideea amenajării unui butic în care se vând cipsuri înainte de spectacol e cea mai strălucită idee.

Biletele. La noi sunt prețuri întregi sau cu reducere și atât. Indiferent că stai în rândul unu, șapte sau în fundul sălii. Nu contează, biletul are același preț. La ei e puțin altfel, fiind vreo 3-4 categorii de prețuri în funcție de locul ales în sală. Așa că dacă vrei să se uite lumea cu jind la tine afundat într-un scaun din lojă, atunci scoți bănuțul.

Atitudinea. La noi există o categorie aparte de domni și doamne, care merg la teatru ca să-i vadă lumea că s-au dus la teatru. Capul sus, pieptul bine scos în afară, privirea aruncată cu superioritate, indiferență și început de dezgust. Într-atât încât am văzut un respectabil ins din societate traversând sala în căutarea locului înscris pe bilet, nu oricum, ci suindu-se pe scenă. Sunt și la ei ifose metropolitane, dar parcă-s ceva mai molcome. Parcă se simt mai ridicoli cu fața de „uite prostime, mă duc la teatru!”, pentru simplul fapt că acolo nu e mare scofală să mergi la teatru. Ba chiar, dacă nu te pricepi prea bine, șezi în băncuța ta, să nu te faci de minune cu aprecierile față de un subiect sau altul.

Și de fapt, lucrurile în privința publicului nici măcar nu diferă atât de tare. Diferă doar calitatea prestației de pe scenă. Pentru că de fapt de acolo pleacă. Îmi atrăgea atenția un prieten aseară că mai acum 10-15 ani sălile de spectacol erau pline și aici, iar publicul n-a murit și nici nu s-a mutat din oraș în număr atât de însemnat. Dar, înșelat o dată, de două, cinci, zeci și sute de ori, nu prea mai are de ce reveni. Urmările sunt două: 1. sunt tot mai puțini cei care chiar apreciază destul de corect la ce vin și 2. între ei și-au făcut loc cei cu pieptul în față și privirea superioară. Cei care îți vor spune c-au văzut cel mai recent spectacol de la Național, Zorba grecul, o comedie de toată fumusețea.

Postat de pe data de 22 mart., 2011 in categoria Civism, Opinii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 1,244 ori.

5 Raspunsuri pentru “Publicul lor vs. publicul nostru”

  1. brother magyar spune:

    zorba nu e comedie?
    uau…
    hai ma,e comedie,ce tot spui acolo,n-ai vazut ca tot si toti erau de tot rasul

    gata,ramane cum au facut ei
    la noi in oras zorba E COMEDIE

  2. Dan MASCA spune:

    Catalin, dupa cum bine stii de la dezbaterea PUG populatia Tg Muresului a scazut de la 158000 la 144000 . Nu ca ar conta foarte mult, dar a scazut.

  3. De ce nu l numesti pe acel „respectabil ins din societate traversând sala în căutarea locului înscris pe bilet, nu oricum, ci suindu-se pe scenă” ? aproape ca astepta aplauze ca se afla pe scena ! Ioan FARCAS consilier local si patron de „distractii”.

Publica un raspuns