Românii şi obsesia talentului

Nu încape nicio îndoială că românii au, dintotdeauna, o vocatie, provenită şi din anumite automatisme balcanice, pentru circ. În anii interbelici, circul era, în peisajul lipsit de mass-media, televiziuni ori internet, o formă dominantă a ceea ce azi numim entertainment. Din fericire, era, tot pe atunci, un spaţiu profesionist, unde se construiau cariere şi faime publice importante. Sar ar fi trebuit să fie. Din nefericire, circul a fost dublat de o replică românească, periferică şi degradantă numită, să spunem, bâlci. Un fel de anti-spectacol în care reprezentaţia tindea spre grotesc şi decădere, alimentat de nevoia unui voyeurism cinic şi obsesiv (a vedea tot soiul de monstruozităţi şi anomalii – de pildă giganţi, oameni cu malformaţii etc.). Ceea ce se afla la periferia spectacolului de circ apusean s-a mutat, la noi, în lumina reflectoarelor. Marginalitatea a devenit până la urmă protagonista show-ului în bâlciurile româneşti.

Nu mă mir deci că un concept altminteri furat de la alţii are atâta „succes” azi în rândurile unui public al cărui gust pentru valoare şi calitate e pervertit sau anulat total, că un show jurizat de nişte caricaturi de vedete (dar ce calităţi autentice pot fi găsite în prezent vreunui „star” românesc?) face audienţă record. Mă indispune însă titlul, şi el cinic şi absurd, sub care comedia asta se lăfăie pe ecrane: „Românii au talent”, precum şi pretenţiile de exponenţialitate şi, vezi-Doamne, competenţă în a „descoperi talente” ale unei asemenea acţiuni jenante. Nu mai spun în ce mod ordinar e terfelită ideea de competiţie – aprobând, în fond, distrugerea totală a rigorii şi obiectivităţii oricărei selecţii care s-a produs în spaţiul nostru public în ultimii douăzeci de ani, cu rădăcini în comunism, desigur – câtă vreme „juriul” are o prestaţie la fel de penibilă ca cea a „jurizaţilor”. Nu înţeleg de ce emisiunea nu e declarată, ca atâtea alte „reality-show-uri” drept ceea ce este: un pamflet a oricărei idei de concurs, de la participanţi la „juraţi”.

Despre ce „talente” vorbim în această emisiune? Există un număr minim de abilităţi expuse de românii avizi să ajungă pe scenă, în văzul poporului protevist. Dintre acestea, foarte puţine sunt cu adevărat notabile, memorabile. Dans – cu tot soiul de „trupe” de adolescenţi care fac break-dance şi improvizaţii, giumbuşlucuri şi mini-acrobaţii şi, de câteva ori, cu un cuplu de copii şcoliţi în dans de societate; mulţi români cântând, majoritate vocal şi, dintre ei, vreo câţiva care dovedesc că au într-adevăr voce şi auz muzical, dar cam atât; în rest: mimă, pantomimă, numere de „magie” trase de păr, toate la nivelul unui bal al bobocilor de liceu. În afară de aceste scenarii tipice, înfiorătorul prost-gust şi tragismul datului în stambă al altor români care, pe lângă talent, sunt lipsiţi şi de orice intuiţie a ridicolului. Ce e de fapt „Românii au talent”? Un bâlci în care se bat să urce pe scenă, dintr-o ambiţie pe care mărturisesc că nu o pot înţelege, pe lângă o mână de oameni cu oareşce „dar” semi-artistic, o gloată de nefericiţi ale căror frustrări au în sfârşit un spaţiu de refulare publică.

În sfârşit, la 70 de ani, când ar trebui să-şi trăiască o pensie demnă şi elegantă, români care n-au înţeles nimic din lumea în care trăiesc cred că l-au apucat pe Dumnezeu de picior dacă pot urca pe scena unei săli cu câteva sute de oameni în public şi cu trei „vedete” care stau înţepate în scaune pregătindu-se să le judece „critic” performanţele. Pervers, sistemul acesta de rating îşi bate joc pe faţă de naivitatea şi inconştienţa lor, erijându-se în „căutare de talente”. Un film de artă francez din secolul trecut prezenta existenţa unei vârstnice care se visează vedetă, colegă de studio cu un prezentator foarte respectabil, de-aceeaşi vârstă. Doamna cu pricina câştigă, la un moment dat, un concurs care îi oferă şansa de a-l cunoaşte în persoană pe „star”-ul venerat. Din acel moment, timp de o lună, biata de ea o iar razna şi încetează să se mai hrănească, pentru a pierde din kilograme şi a se apropia de silueta „star”-urilor care mai sunt, în acel moment, unicele ei repere şi îi substituie orice alte ţeluri existenţiale. Pentru că trece pe nişte pastile, ea îşi dă duhul, în cele din urmă, cu câteva zile înaintea evenimentului mult visat. Comedia neagră se transformă în tragedie.

Nu pot decât să mă înfior când văd cum „Românii au talent” are imoralitatea de a alimenta himerele unui popor dezorientat, avid de falsele miracole ale televizorului şi care a ajuns să substituie logica şi etica vieţii cu aceea a tabloidelor ce i se fofilează pretutindeni pe sub nas. Care e, în fond, mesajul profund al show-ului? Acela că talentul nu e decât o chestie de voinţă şi de depăşire a inhibiţiilor. Dacă ai curaj şi vrei cu adevărat, poţi urca pe scenă şi urla ori debita orice te duce mintea şi puterea. Poţi, chiar, să-ţi tunzi oaia în direct. Sau să-ţi baţi nevasta. Cu puţin noroc, îi vei părea „talentat” vreunui Andi Moisescu şi s-ar putea să „mergi mai departe”. Unde? Nu prea contează, important e că eşti lăsat să continui şi că, în loc de X, ţi se spune Da. Pro TV a găsit, în sfârşit, panaceul tuturor problemelor acestui popor, care acum are în sfârşit pentru ce să stea la cozi nesfârşite. De aprobarea cuiva, se pare, ducem cu toţii lipsă. Ne place atât de mult să ni se spună Da, continuaţi, încât aceasta răscumpără toate incompetenţele şi neputinţele noastre. Cum să ne mai ajungă criticile sau autocriticile, de orice fel, dacă suntem parafaţi la televizor drept geniali?

 Dumitru-Mircea BUDA

Postat de pe data de 31 mart., 2011 in categoria Civism, Cultură, Divertisment, Opinii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 985 ori.

Publica un raspuns