Idee preluată dintr-o discuție. În România, indiferent ce s-ar negocia sau alege, de fiecare dată se duce o bătălio-dispută pentru posturi – președinte, director, șef, CEO, vicepreședinte, director adjunct, adjunct de șef, adjunct de CEO, secretar executiv, secretar pe problema X sau Y, șef de birou, șef de echipă etc. – fiecare vine cu viziuni, idei, cu programe, proiecte, strategii, sugestii. După o îndelungă dezbatere, alegeri mai mult sau mai puțin democratice, într-un final se împart scaunele respective, iar lucrurile se așează pe un făgaș oarecum normal. Lumea merge acasă. Aproape niciodată nimeni nu-și pune problema cine execută, cine materializează în practică acele idei, viziuni, programe etc. Asta deja nu mai contează, scaunele (singura miză) fiind deja împărțite.

Vin alegerile la PD-L. Trei domni, fiecare cu câte o echipă, cer colegilor votul de încredere pentru a ajunge președinți. Fiecare propune adjuncți, vicepreședinți, secretari, membrii în biroul X de conducere și, bonus, o strategie de conducere a partidului în mandatul său. Alegi pe X, alegi la pachet toată (sau oricum majoritatea din…) conducerea X. Alegi pe Y, la fel. De fapt alegi ideea unui om de a conduce, cu toată conducerea la pachet. Nimeni n-are habar cine execută, cu dead-line, cu etape, cu indicativi de performanță, cu control de cenzor real asupra celui care exercită puterea etc. Trec alegerile, X ajunge președinte, își înșurubează oameni în toate locurile cheie, după care partidul devine pogonul lui. După modelul Băsescu, care este fix același cu modelul Ponta, Antonescu, Kelemen sau Voiculescu. Nu diferă, în esență, cu nimic. Dar absolut nimic.

Sugestie. Dacă președintele nu s-ar alege la pachet cu toate celelalte funcții de conducere, atunci situația ar arăta puțin altfel. La fel, venind mai aproape de electorat, dacă la Primăria Tîrgu-Mureș (sau Condiliul Județean), PD-L ar avea candidatul propiu, PSD ar avea candidatul propriu, PNL ar avea candidatul propriu, UDMR, PCM, CNMT ar avea de asemenea candidați propri, cam altfel ar arăta alegerile. Bănuiesc și că ar fi mai puține fraude electorale, iar componența consiliilor locale și județene ar fi, cu siguranță, alta. Pentru că fiecare ar trage pentru partidul lui, iar partidul ar trage pentru candidatul propriu. Cuvântul cheie ar fi concurență, poate cel mai important element în democrație, economie de piață, modelul societății occidentale sau cum vreți dumneavoastră s-o numiți. Dar, din păcate, am tradus cuvântul în românește cu adaptare. Adică simulăm concurența bine până la jumătate (organizăm alegeri pentru tot felul de demnități, publice sau de partid), după care venim cu partea de adaptare (alegem moțiuni, echipe, președinte cu apropiați, majorități etc.). La fel cum am copia roata și am îmbunătăți-o cu un colț, pentru că, vezi Doamne!, numai așa poate funcționa în societatea românească, în care există un specific istorico-local ce nu poate fi ignorat. Prostii, iliescianisme!

Tocmai din această cauză, când alegerile se termină, nimeni nu-și mai pune problema execuției, pentru că nu există acea concurență internă la vârf care să poată exercita cenzura. Prin urmare, după alegeri și ciocnitul cupelor de șampanie, toată lumea merge acasă. Următoarea întâlnire – peste patru ani. Sau cât e mandatul.

Alegeri democratice – varianta românească

Idee preluată dintr-o discuție. În România, indiferent ce s-ar negocia sau alege, de fiecare dată se duce o bătălio-dispută pentru posturi – președinte, director, șef, CEO, vicepreședinte, director adjunct, adjunct de șef, adjunct de CEO, secretar executiv, secretar pe problema X sau Y, șef de birou, șef de echipă etc. – fiecare vine cu viziuni, idei, cu programe, proiecte, strategii, sugestii. După o îndelungă dezbatere, alegeri mai mult sau mai puțin democratice, într-un final se împart scaunele respective, iar lucrurile se așează pe un făgaș oarecum normal. Lumea merge acasă. Aproape niciodată nimeni nu-și pune problema cine execută, cine materializează în practică acele idei, viziuni, programe etc. Asta deja nu mai contează, scaunele (singura miză) fiind deja împărțite.

Vin alegerile la PD-L. Trei domni, fiecare cu câte o echipă, cer colegilor votul de încredere pentru a ajunge președinți. Fiecare propune adjuncți, vicepreședinți, secretari, membrii în biroul X de conducere și, bonus, o strategie de conducere a partidului în mandatul său. Alegi pe X, alegi la pachet toată (sau oricum majoritatea din…) conducerea X. Alegi pe Y, la fel. De fapt alegi ideea unui om de a conduce, cu toată conducerea la pachet. Nimeni n-are habar cine execută, cu dead-line, cu etape, cu indicativi de performanță, cu control de cenzor real asupra celui care exercită puterea etc. Trec alegerile, X ajunge președinte, își înșurubează oameni în toate locurile cheie, după care partidul devine pogonul lui. După modelul Băsescu, care este fix același cu modelul Ponta, Antonescu, Kelemen sau Voiculescu. Nu diferă, în esență, cu nimic. Dar absolut nimic.

Sugestie. Dacă președintele nu s-ar alege la pachet cu toate celelalte funcții de conducere, atunci situația ar arăta puțin altfel. La fel, venind mai aproape de electorat, dacă la Primăria Tîrgu-Mureș (sau Condiliul Județean), PD-L ar avea candidatul propiu, PSD ar avea candidatul propriu, PNL ar avea candidatul propriu, UDMR, PCM, CNMT ar avea de asemenea candidați propri, cam altfel ar arăta alegerile. Bănuiesc și că ar fi mai puține fraude electorale, iar componența consiliilor locale și județene ar fi, cu siguranță, alta. Pentru că fiecare ar trage pentru partidul lui, iar partidul ar trage pentru candidatul propriu. Cuvântul cheie ar fi concurență, poate cel mai important element în democrație, economie de piață, modelul societății occidentale sau cum vreți dumneavoastră s-o numiți. Dar, din păcate, am tradus cuvântul în românește cu adaptare. Adică simulăm concurența bine până la jumătate (organizăm alegeri pentru tot felul de demnități, publice sau de partid), după care venim cu partea de adaptare (alegem moțiuni, echipe, președinte cu apropiați, majorități etc.). La fel cum am copia roata și am îmbunătăți-o cu un colț, pentru că, vezi Doamne!, numai așa poate funcționa în societatea românească, în care există un specific istorico-local ce nu poate fi ignorat. Prostii, iliescianisme!

Tocmai din această cauză, când alegerile se termină, nimeni nu-și mai pune problema execuției, pentru că nu există acea concurență internă la vârf care să poată exercita cenzura. Prin urmare, după alegeri și ciocnitul cupelor de șampanie, toată lumea merge acasă. Următoarea întâlnire – peste patru ani. Sau cât e mandatul.

Postat de pe data de 13 apr., 2011 in categoria Civism. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 1,201 ori.

Publica un raspuns